ICCJ. Decizia nr. 5459/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin contestația înregistrată la 31 octombrie 2001 M.T., D.G., S.E., M.M., O.C. în calitate de moștenitori ai defunctului M.N., au solicitat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura județului Ialomița, F.I. (primar al comunei Sălcioara) și N.J. (secretar al Primăriei comunei Sălcioara) constatarea nulității relative a comunicării nr. 1778 din 10 septembrie 2001 emisă de Consiliul Local al comunei Sălcioara, obligarea unității deținătoare la restituirea imobilului situat în comuna Sălcioara, județul Ialomița, compus din casă de locuit și terenul aferent în suprafață de 2000 mp.
în cadrul aceleiași contestații s-au formulat și petite privind obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să le achite suma de 200.000 dolari SUA, reprezentând "valoarea de folosință" pentru o durată de 30 de ani de la data confiscării și daune morale.
Contestației reclamantelor, pârâtele Primăria comunei Sălcioara, Prefectura județului Ialomița, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice le-au opus întâmpinări, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
La termenul din 22 noiembrie 2001, reclamantele și-au completat contestația solicitând introducerea în cauză a Consiliului Local al comunei Sălcioara și anularea deciziei nr. 14 emisă la 15 octombrie 2001 de aceasta din urmă.
Prin sentința civilă nr. 310/F din 28 martie 2002, Tribunalul Ialomița a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a dispus scoaterea din cauză a pârâților Prefectura județului Ialomița, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea în contradictoriu cu ceilalți pârâți.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că terenul revendicat a fost atribuit în baza Legii nr. 18/1991, astfel cum rezultă din adresa nr. 2190 din 27 noiembrie 2001 a Primăriei comunei Sălcioara, așa încât suprafața respectivă nu poate face obiectul cererii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform art. 8 din acest act normativ.
Cât privește construcția, s-a mai reținut în considerentele aceleiași hotărâri, că aceasta a fost demolată chiar de către reclamanți:
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.
Prin decizia nr. 320 din 11 septembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca tardiv apelul, considerând că această cale de atac a fost exercitată peste termenul legal de 15 zile, defipt de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., întrucât dovezile de comunicare ale sentinței poartă data de 22 aprilie 2002 iar cererea de apel a fost expediată, prin poștă, la 15 mai 2002, conform ștampilei poștei aplicată plicului de la dosar apel.
Decizia menționată a făcut obiectul criticilor, promovate de aceleași reclamante, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.
Motivele de recurs, deși nestructurate, prin conținutul sub care au fost dezvoltate, fac referiri la greșita apreciere a instanței de apel cu privire la termenul înlăuntrul căruia a fost exercitată această cale de atac.
Recursul este nefondat.
Nerespectarea termenelor pentru exercitarea căilor de atac atrage decăderea părții din dreptul respectiv, întrucât este vorba despre termene destinate să ocrotească atât interesele părților, cât și interesul general al restabilirii drepturilor legitime.
Termenul de apel este reglementat de dispozițiile art. 284 C. proc. civ., ca un termen legal imperativ, absolut, iar nerespectarea acestuia, astfel cum s-a precizat, este sancționată de legiuitor cu decăderea, care poate fi invocată și de instanță, din oficiu.
Această sancțiune procedurală nu operează de drept, ci trebuie constatată din oficiu, fiind incidentă în toate cazurile în care partea a declarat apel peste termenul de 15 zile.
în mod corect, instanța de control judiciar ordinar a apreciat că, în cazul dedus judecății apelul introdus de către reclamanți este tardiv.
în acest caz, apelul declarat cu depășirea celor 15 zile libere, conform art. 101 C. proc. civ., a fost socotit corect de instanță ca tardiv, și, cu respectarea textului procedural mai sus invocat, s-a apreciat că apărarea reclamantelor, în sensul că o parte din zilele de la mijlocul acestei perioade, și anume 27, 28 aprilie 2002, 1-8 mai 2002, 11 și 12 mai 2002 nu s-ar calcula, este nefondată.
Astfel sentința apelată a fost comunicată reclamantelor apelante la 22 aprilie 2002, conform dovezilor de primire și proceselor verbale aflate în dosarul nr. 2392/2001 al Tribunalului Ialomița, însă declarația de apel poartă data de 15 mai 2002.
în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de apel, aceasta este admisibilă numai în cazul în care partea dovedește că nu a putut exercita această cale de atac în termen, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa conform art. 103 C. proc. civ.
Textul indicat stipulează că “neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării".
în speță, cererea de repunere în termenul de apel nu a fost făcută în fața instanței investită cu soluționarea acestei căi de atac, așa încât cererea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
Apelul introdus peste termen este tardiv, iar introducerea unui al doilea apel nu este posibilă.
Hotărârea devine definitivă pe data expirării termenului de apel, și nu la data respingerii acestei căi de atac, ca tardiv formulate.
împotriva acestei decizii nu se mai poate exercita nici recursul.
Față de cele arătate, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamante și ca inadmisibilă cererea acelorași reclamante de repunere în termenul de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5518/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5526/2004. Civil → |
|---|
