ICCJ. Decizia nr. 5886/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 6 aprilie 2001, reclamantele P.I.I. și A.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 6 din București, pe care îl dețin fără titlu.
Reclamantele P.I.I. și A.M. și-au precizat acțiunea la data de 8 octombrie 2001 în sensul că solicită în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, SC R. SA și pârâta B.M.:
Constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1/ din 27 martie 1997 încheiat între pârâta SC R. SA și B.M. privind apartamentul în litigiu;
Să fie obligați pârâții Municipiul București și B.M. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6 din imobilul situat în București;
în situația în care nu se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, instanța să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și să constate că titlul reclamantelor este preferabil.
S-a indicat ca temei juridic al acțiunii precizate art. 480 C. civ. și art. 8,art. 9,art. 14 și art. 17 din Legea nr. 112/1995.
Această calificare a acțiunii de față a fost stabilită de reclamante și prin "notele de ședință" (dos. tribunal) în care au menționat expres că în prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pârâta B.M. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Municipiului București prin Primarul General și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe care a precizat-o și a solicitat că, în situația în care va fi evinsă să i se atribuie în folosință o altă locuință din fondul locativ de stat, urmând ca ulterior să se încheie contract de vânzare-cumpărare pentru aceasta iar chematele în garanție să fie obligate să îi restituie prețul achitat pentru apartamentul în litigiu, valoarea acestuia urmând a fi reactualizată.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1853 din 16 decembrie 2002 a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor așa cum a fost precizată iar cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.M. a respins-o ca lipsită de interes.
în pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut din probele administrate că reclamantele P.I.I. și A.M. nu au dovedit conivența frauduloasă dintre vânzător și cumpărătoarea B.M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare câtă vreme SC R. SA a comunicat cumpărătoarei că cererea de restituire a apartamentului în litigiu formulată de I.A., autorul reclamantelor, a fost respinsă ca urmare a nedovedirii dreptului de proprietate.
în acest context, nu s-a probat reaua-credință a pârâtei cumpărătoare la încheierea convenției a cărui nulitate se solicită.
Totodată, instanța de fond a considerat că autorul reclamantelor, deși avea calitatea de inginer, nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 deoarece în perioada anilor 1937-1958, nu a fost angajat, deci nu era "intelectual profesionist" și ca atare apartamentul în cauză a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Sub acest aspect, comparând titlurile părților, a fost apreciat preferabil contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei B.M. întrucât reclamantele, moștenitoarele lui I.A., au pierdut dreptul de proprietate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Respingând acțiunea precizată a reclamantelor, tribunalul a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.M. care în calitate de cumpărătoare a apartamentului în litigiu nu a fost evinsă.
Nemulțumite de această hotărâre, reclamantele au declarat apel.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 343 A din 10 iunie 2003 a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința pronunțată de tribunal în sensul că a admis acțiunea reclamantelor.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1 din 27 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC R. SA în calitate de vânzător și pârâta B.M. în calitate de cumpărător asupra apartamentului nr. 6 situat în București.
Pârâții au fost obligați să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței pronunțate de tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a considerat că autorul apelantelor-reclamante, I.A., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 412,22 mp situat în București, între strada J., Calea D. și strada Av. D., conform actului de vânzare-cumpărare nr. 1050 din 17 ianuarie 1942 autentificat de fostul Tribunal Ilfov. Pe acest teren a edificat un imobil compus din subsol, parter și patru etaje care, în prezent, are adresă poștală în Calea D.
în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 31 din anexă) imobilul a fost naționalizat pe numele A.I.
Reclamantele, în calitate de succesoare ale lui A.I. conform certificatului de moștenitor nr. 18 din 18 februarie 1997 eliberat de Biroul Notarial F., au solicitat să se constate că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără un titlu legal.
Din conținutul carnetului de muncă al lui A.I. rezultă că acesta era inginer-electrician și făcea parte din categoria intelectualilor profesioniști, categorie socio-economică exclusă de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la aplicarea măsurii naționalizării bunurilor.
Drept urmare, instanța de apel a considerat că statul nu are un titlu legal asupra imobilului în litigiu.
Totuși, la data de 27 martie 1997, apartamentul nr. 6 din Calea D. a fost vândut de SC R. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului București, către pârâta-chiriașă B.M. potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997.
S-a apreciat că acțiunea în revendicare și pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este admisibilă deși a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Totodată s-a verificat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997 prin prisma art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce prevede că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afara cazului în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Instanța de apel a considerat că actul de vânzare-cumpărare nr. 471/1997 prin care SC R. SA ca mandatară a Primăriei Municipiului București a vândut pârâtei B.M. apartamentul în litigiu, este nul absolut față de împrejurarea că nici una dintre părțile contractante nu a fost de bună-credință la încheierea lui.
Astfel, vânzătorul a procedat la înstrăinarea bunului al cărui regim juridic nu fusese elucidat, câtă vreme cererea nr. 470/1996 formulată de autorul reclamantelor I.A. adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu fusese încă soluționată.
Pe de altă parte, cumpărătoarea B.M. și-a asumat riscul de cumpăra apartamentul în condițiile în care știa că este revendicat de adevăratul proprietar.
Reținând reaua-credință a părților la încheierea actului juridic, instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/I din 27 martie 1997 privind apartamentul în litigiu și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor bunul.
Potrivit art. 295 C. proc. civ. au fost menținute dispozițiile din sentința tribunalului referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție ca lipsită de interes.
împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de lege au declarat recurs pârâta B.M., Municipiul București și SC R. SA criticând-o ca fiind nelegală.
Municipiul București prin reprezentantul său legal invocă ca motiv de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susține că, în mod greșit, instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997 câtă vreme, acesta a fost încheiat după ce s-a respins cererea de restituire în natură a apartamentului în cauză întrucât autorul reclamantelor, I.A., nu a făcut dovada proprietății asupra acestui bun. Deci, se impunea concluzia că părțile contractante au fost de bună-credință la încheierea actului juridic de înstrăinare și acesta trebuia păstrat.
Pârâtul SC R. SA susține în recursul declarat, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că fiind unitate specializată în vânzarea locuințelor către populație, nu a avut în proprietate sau administrare apartamentului vândut pârâtei B.M. și a acționat ca mandatar al Primăriei Municipiului București la încheierea contractului.
Drept urmare, în mod nelegal, a fost obligat să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu care nu a fost în administrarea sa niciodată.
în recursul său, pârâta B.M., a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Astfel, pârâta susține că instanța de apel, peste voința reclamantelor și fără a pune în discuția contradictorie a părților, a schimbat temeiul de drept al acțiunii aplicând în cauză dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare reținând reaua-credință a părților contractante la încheierea actului juridic.
Se menționează că, în mod greșit, s-a apreciat că a fost de rea-credință la încheierea contractului deși din probe rezultă clar că la data încheierii actului, nu există nici o hotărâre judecătorească care să fi stabilit că apartamentul a intrat fără titlu legal în proprietatea statului.
Mai mult, recurenta precizează că la momentul naționalizării imobilului, autorul reclamantelor I.A., nu era angajat, deci nu se încadra în categoria "intelectualilor profesioniști" exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ca atare, asupra imobilului statul avea un titlu legal.
Apoi, la momentul cumpărării apartamentului, autorului reclamantelor îi fusese respinsă cererea de restituire în natură a imobilului adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu motivarea că nu a făcut dovada proprietății asupra bunului. De altfel, A.I. nici nu mai locuia în imobil când a intrat în vigoare Legea nr. 112/1995, deci avea vocație de a primi despăgubiri dacă își dovedea proprietatea asupra bunului.
Recursurile sunt fondate.
într-adevăr, intimatele-reclamante prin acțiunea introdusă la data de 6 aprilie 2001 au invocat ca temei juridic al acesteia art. 480 C. civ.
Pe parcursul procesului, intimatele-reclamante și-au precizat acțiunea inițială (dos. tribunal) și au încadrat-o în dispozițiile art. 480 C. civ., art. 8,art. 9,art. 14 și art. 17 din Legea nr. 112/1995.
Prin "notele de ședință" aflate la dosarul instanței de fond, reclamantele au menționat expres că nu sunt incidente cauzei dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
Intimatele-reclamante au beneficiat de asistența calificată a unui avocat pe tot parcursul procesului, deci și atunci, când și-au stabilit temeiul de drept al acțiunii.
Ca instanță de fond, tribunalul a respins acțiunea reclamantelor având în vedere cauza juridică invocată de acestea.
Prin apelul declarat, reclamantele nu au menționat că invocă alte dispoziții legale pentru admiterea acțiunii lor.
Curtea de Apel București, admițând apelul reclamantelor a schimbat în parte sentința tribunalului și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/I din 27 martie 1997 având în vedere dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, temei juridic neinvocat în acțiune de reclamante.
Art. 294 C. proc. civ. prevede că "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi".
Este evident că instanța de apel, schimbând cauza juridică a acțiunii, a încălcat dispozițiile imperative prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. ceea ce atrage nulitatea deciziei pronunțate.
Acest motiv de recurs invocat de pârâta B.M. face inutilă analiza celorlalte critici din recursuri.
Față de cele ce preced și în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ. recursurile au fost admise, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea procesului.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere și celelalte apărări formulate de pârâții-recurenți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6046/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5599/2004. Civil → |
|---|
