ICCJ. Decizia nr. 5526/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin contestația adresată la data de 11 noiembrie 2002 Tribunalul Dâmbovița, reclamanții D.A.E. și D.C.T. au atacat dispoziția nr. 907 din 30 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Pucioasa, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică.
în motivarea contestației s-a arătat că prin notificările adresate pârâtei și SC E. SA Pucioasa reclamanții au solicitat să li se restituie în natură imobilul aflat în detenția acestora, situat în orașul Pucioasa, compus din clădire cu 6 camere și dependințe, împreună cu terenul aferent în suprafață de 1900 mp; imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanților, soții T.E. și N.(D.)E. însă prin decizia atacată solicitarea le-a fost respinsă, reținându-se în mod greșit că bunul a aparținut doar lui T.E. iar reclamanții sunt moștenitorii soției acestuia.
Pârâții Primarul orașului Pucioasa și SC E. SA au formulat întâmpinări, solicitând respingerea contestației ca nefondată și susținând în esență că imobilul în litigiu a fost proprietatea exclusivă a lui T.E., pe care reclamanții nu îl moștenesc.
Pe baza probatoriilor administrate, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 142 din 19 martie 2003, a respins contestația ca nefondată.
Instanța de fond a reținut în principal că:
- imobilul în litigiu a fost dobândit ca proprietar exclusiv de către numitul T.E. la data de 11 iulie 1946, în contextul în care acesta era căsătorit cu E.N.(D.), regimul matrimonial fiind cel dotal.
- reclamanții sunt numai moștenitorii defunctei E.N.(D.), în calitate de nepoți de soră, nu și ai lui T.E.;
- numita E.N.(D.) a decedat în anul 1949, astfel încât regimul comunității de bunuri consacrat prin Codul Familiei din anul 1954 nu i-a fost niciodată aplicabil.
Apelul declarat de contestatori împotriva acestei sentințe, prin care au solicitat admiterea cererii lor, a fost respins ca o motivare similară celei a instanței de fond prin decizia civilă nr. 154 din 11 iulie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
Prin recursul de față contestatorii au criticat hotărârile în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au susținut în esență că:
- instanțele au ignorat consecințele juridice care decurg din "forma de administrare" din 22 noiembrie 1947 și care în mod cert îi conferă drepturi substanțiale autoarei lor;
- nu s-a ținut seama de probatoriile administrate care atestă o contribuție majoră a autoarei lor la dobândirea imobilului în litigiu;
Recursul este nefondat.
Instanțele au făcut o analiză corectă a materialului probator administrat, trăgând singura concluzie impusă de dovezi și anume aceea că imobilul în litigiu a constituit proprietatea exclusivă a numitului T.E. în regimul matrimonial dotal, cu excluderea drepturilor soției acestuia (mătușa reclamanților).
Sub acest aspect, este evident că procura de reprezentare dată de soți numitului D.A. la 22 noiembrie 1947 nu conferă soției vreun drept real asupra bunului respectiv.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi făcut dovada unei eventuale contribuții soției proprietarului la dobândirea bunului, acesta nu ar fi avut drept consecință constituirea coproprietății în favoarea ei într-un regim matrimonial dotal și în condițiile în care, ea decedând în anul 1949, dispozițiile Codului Familiei nu i-au fost niciodată aplicabile. Mătușii reclamanților i s-ar fi putut, ca ipoteză, recunoaște doar un eventual drept de creanță, fără nici o relevanță în material Legii nr. 10/2001 fiindcă o asemenea împrejurare nu i-ar fi transformat pe contestatori în "persoane îndreptățite" în sensul acestui act normativ.
Așa fiind, cum hotărârile pronunțate în cauză sunt în întregime legale și temeinice, recursul a fost respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5459/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5337/2004. Civil → |
|---|
