ICCJ. Decizia nr. 5476/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5476
Dosar nr. 1179/2004
Şedinţa publică din 7 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 17 februarie 2004 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 8/C din 14 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Neamţ şi a deciziei civile nr. 350 din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Bacău considerând că aceste hotărâri au fost pronunţate în parte cu încălcarea esenţială a legii.
Tribunalul Neamţ, prin sentinţa civilă nr. 8/C din 14 ianuarie 2003, a admis contestaţia formulată de petenţii J.G.M., ş.a., (personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Neamţ) precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A.N. (prim grefier, pensionar) şi a obligat intimaţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ să recalculeze şi să plătească contestatorilor drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariul de bază efectiv plătit şi salariul de bază legal datorat raportat la valoarea de referinţă sectorială de 1.140.800 lei pentru perioada mai–octombrie 2000, de 1.636.502 lei pentru perioada ianuarie–septembrie 2002 şi de 1.832.882 lei începând cu 1 octombrie 2002 actualizată la data executării sentinţei, pe baza indicelui de inflaţie, cu aplicarea majorărilor salariale prevăzute de lege.
A fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Justiţiei faţă de Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată s-a luat act ca petenta G.R. a renunţat la judecată.
Instanţa de fond a reţinut că pentru funcţiile de natura celor ocupate de petenţi, prin OUG nr. 134/1999 s-a stabilit o valoare de referinţă sectorială egală cu aceea din Legea nr. 154/1998 şi aceasta se aplică pentru perioada 1 septembrie 1999–1 noiembrie 2000. De la această dată, prin OG nr. 83/2000 drepturile salariale s-au stabilit în funcţie de valoarea de referinţă sectorială de 1.140.800 lei prevăzută şi de Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000.
S-a mai avut în vedere că, prin Legea nr. 216/2001 s-a prevăzut că valoarea se referinţă universală este de 2.444.000 lei, de unde rezultă o valoare de referinţă sectorială de 1.515.280 lei, care majorată cu 8% de la 1 ianuarie 2002 devine 1.636.502 lei, pentru perioada ianuarie–septembrie 2002, în funcţie de care trebuiau plătite drepturile salariale ale petenţilor.
Or în mod greşit, pentru această perioadă, drepturile salariale s-au calculat raportat la valoarea de referinţă sectorială de 1.232.064 lei în loc de 1.636.502 lei.
Tribunalul a considerat că, deşi la 1 octombrie 2002, valoarea de referinţă sectorială era de 1.832.882 lei, salariile s-au plătit calculate la o valoare de 1.379.912 lei.
Ca urmare, prin aplicarea unei valori de referinţă sectorială calculată greşit, contestatorii au fost prejudiciaţi nu numai prin încasarea periodică a drepturilor salariale legale ci şi prin devalorizarea monedei naţionale.
Cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Justiţiei împotriva Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă cu motivarea că între contestatori şi Ministerul Justiţiei există raporturi juridice de muncă, iar între Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice nu sunt raporturi obligaţionale de garanţie, acesta din urmă neavând calitate procesuală pasivă.
Recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 350 din 20 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bacău ce a considerat legală hotărârea instanţei de fond.
Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare considerând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii; ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond numai în partea referitoare la plata diferenţelor salariale pe perioada 1 mai–31 octombrie 2000.
Astfel, se susţine că pentru perioada mai–octombrie 2000, nu erau aplicabile actele normative invocate în considerentele hotărârilor (respectiv OUG nr. 134/1999 şi 76/2000) întrucât salarizarea personalului din autoritate judecătorească era reglementată de Legea nr. 50/1996 ce a fost modificată şi completată prin OG nr. 83/2000, ordonanţa ce s-a aplicat începând cu data de 1 noiembrie 2000.
Se mai arată că aplicarea art. 1 din OG nr. 83/2000 potrivit căruia „indemnizaţiile şi salariile de bază pentru magistraţi şi celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul autorităţilor executivă şi legislativă" trebuia coroborat cu art. II din acelaşi act normativ conform căruia „prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare".
Totodată potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ „prezenta ordonanţă intră în vigoare la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000 al instituţiilor publice prevăzute la art. II".
Ca urmare, Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite şi Tribunalul Neamţ, ca ordonator secundar de credite, nu dispuneau de fonduri pentru plata diferenţelor de salariu pe perioada mai–octombrie 2000, mai ales că OG nr. 83/2000 a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2000 şi nu putea retroactiva.
Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, prin OUG nr. 134 din 17 septembrie 1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti s-a prevăzut că începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, reglementată de Legea nr. 50/1996, este egală cu valoarea de referinţă sectorială prezentată de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
Aplicarea acestor dispoziţii a fost dublu condiţionată prin art. 3 şi art. 4 din aceeaşi ordonanţă, respectiv că prevederile art. 1 şi art. 2 se aplică în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Curţii Supreme de Justiţie, după caz, aprobate pentru anul 1999.
A doua condiţie constă în prezentarea de către Ministerul Justiţiei, spre a fi aprobat de Guvern, a unui proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorităţii judecătoreşti cu prevederile Legii nr. 154/1998 cu modificările şi completările ulterioare. Acest proiect a fost OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, care s-a aplicat cu începere de la 1 noiembrie 2000.
Prin Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pentru anul 2000, a fost modificată valoarea de referinţă universală care se utiliza în vederea determinării valorii de referinţă sectorială pentru salarizarea personalului prevăzut de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
Art. 12 alin. (5) din Legea nr. 76/2000 prevede însă că noua valoare de referinţă sectorială se utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care ocupă funcţiile prevăzute în anexele II/1, II/2 şi III din Legea nr. 76/2000.
Or, în anexele menţionate din Legea nr. 76/2000 nu este prevăzut personalul din organele autorităţii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că acestei categorii de personal, salarizat prin lege specială, nu i se aplică valoarea de referinţă sectorială modificată începând cu luna mai 2000 potrivit legii precizate.
Prin urmare, condiţiile impuse de art. 3 şi art. 4 din OUG nr. 134/1999 s-au realizat de abia la 1 noiembrie 2000 când s-a aplicat OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996.
Din această perspectivă, pe perioada 1 mai–31 octombrie 2000, în mod greşit, instanţele au considerat că se aplică dispoziţiile OUG nr. 134/1999 şi au admis, fără temei, capătul de cerere din acţiunea intimaţilor pentru plata diferenţelor salariale, câtă vreme aplicabile erau în continuare dispoziţiile Legii nr. 50/1996 nemodificate.
Faţă de cele ce preced şi în baza art. 314 C. proc. civ. Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunţate şi pe fond va respinge capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale solicitate pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor pronunţate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează Decizia civilă nr. 350 din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Bacău şi sentinţa civilă nr. 8/C din 14 ianuarie 2003 a Tribunalului Neamţ şi pe fond, respinge capătul de cerere privind plata diferenţei de indemnizaţie solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.
Menţine celelalte dispoziţii din ambele hotărâri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5477/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5404/2004. Civil → |
|---|
