ICCJ. Decizia nr. 5751/2004. Civil
| Comentarii |
|
La 22 decembrie 2001 prin acțiunea completată și precizată, B.P. și B.E. au chemat în judecată Consiliul local al orașului Buzău, pe M.D. și M.E. solicitând să se stabilească, că imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaș cu nr. top 70, 71, casă, curte și grădină în suprafață de 1600 mp situat în Buziaș, a fost preluat de stat fără titlu valabil și pe cale de consecință să se constate nulitatea actelor care au stat la baza trecerii imobilului în litigiu în proprietatea statului și prin urmare radierii din C.F. a pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților.
Totodată au cerut să se constate și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 încheiat de Consiliul local Buziaș cu pârâții M.D. și M.E. având ca obiect imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaș.
în motivarea acțiunii reclamanții au susținut că imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaș cu nr. top 70, 71, casă, curte și grădină în suprafață de 1600 mp a constituit proprietatea lor și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată în ceea ce privește cota de 1 a reclamantei B.E. și cu plata pentru cealaltă cotă de 1 ce a aparținut reclamantului B.P., respectiv o sumă de 9.731 lei. Or, potrivit Decretului nr. 223/1974 dreptul de proprietate al statului nu putea fi dobândit ope legis, în lipsa unei convenții de vânzare-cumpărare între stat și persoana ce părăsea țara, iar pe de altă parte, nu puteau fi ignorate prevederile art. 35 alin. (2) C. fam. raportat la caracterul de bun comun al imobilului. în acest sens, s-a precizat că nu se poate pretinde că partea din imobil preluată cu plată produce efectul de înstrăinare în lipsa consimțământului expres al ambilor soți și fără o delimitare a cotelor părți devălmașe care se realizează numai urmare sistării stării de devălmășie.
Din această perspectivă reclamanții au susținut că statul nu deținea un titlu valabil de proprietate cu privire la imobil cu atât mai mult cu cât Decretul nr. 223/1974 a fost un act abuziv, dictatorial și contrar Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ale omului la care România era parte.
în drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 46 și art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Judecătoria Lugoj, prin sentința civilă nr. 497 din 11 martie 2002 a respins acțiunea reținând că imobilul a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al județului Timiș în baza Decretului nr. 223/1974 urmarea faptului că reclamanta B.E. a plecat în străinătate și nu s-a înapoiat în țară la termenul stabilit, iar reclamantul B.P. a solicitat plecarea definitivă din țară și prin urmare conform art. 2 din decret și-a înstrăinat cota sa din imobil statului.
Astfel fiind, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, chiar dacă regimul comunității de bunuri presupune o proprietate devălmașă, în situații speciale impunându-se sistarea devălmășiei și stabilirea cotelor de proprietate pentru fiecare soț.
S-a mai stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului în discuție, cerere respinsă prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 pe care reclamanții nu au contestat-o.
în aceste condiții, nu se poate reține reaua credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 cu atât mai mult cu cât conform H.G. nr. 20/1996 în vigoare la data perfectării contractului statul dobândise imobilul cu titlu (Decretul nr. 223/1974) și prin urmare putea să dispună de bun.
Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia nr. 968/A din 1 iulie 2002 a respins apelul declarat de B.P. și B.E. în contra sentinței civile nr. 497 din 11 martie 2002 a Judecătoriei Lugoj.
însușindu-și motivarea instanței de fond tribunalul a evidențiat și că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu îl constituia decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al județului Timiș, rămasă definitivă iar dreptul de proprietate a fost intabulat în C.F.
Din această perspectivă era lipsită de semnificație împrejurarea că bunul constituise proprietatea comună a soților B.P. și E.
De asemenea, s-a reținut și buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 avându-se în vedere că la data perfectării convenției dreptul de proprietate al statului era înscris în C.F. iar pârâții persoane fizice, aveau calitatea de chiriași în imobil, astfel că erau întrunite cerințele art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995 bună credință întărită și de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 2282 din 25 septembrie 2002 a admis recursul declarat de reclamanții B.P. și B.E. împotriva deciziei nr. 968 din 1 iulie 2002 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul acelorași reclamanți împotriva sentinței cu nr. 497 din 11 martie 2002 a Judecătoriei Lugoj, a schimbat în totalitate sentința apelată și a admis acțiunea precizată a reclamanților.
A constatat că imobilul situat în Buziaș, înscris în C.F. nr. 293 Buziaș a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 încheiat între Consiliul local Buziaș și pârâții M.D. și E.
A dispus restabilirea situației anterioare, prin radierea pârâților M.D. și E., respectiv a Statului Român de la pozițiile B.17, 18 și respectiv 15 și 16 din C.F. nr. 293 Buziaș și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților precum și restituirea contraprestațiilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 20/1997, respectiv restituirea către pârâții M. a prețului plătit de aceștia cu ocazia achiziționării imobilului.
în considerentele hotărârii instanța de control judiciar a reținut că în cauză au fost ignorate ori aplicate greșit prevederile art. 35 alin. (2) C. fam., art. 2 din Decretul nr. 223/1974,art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973,art. 969,art. 970 și art. 1245 C. civ., întrucât cota de 1, considerată ca aparținând reclamantului, a fost preluată cu despăgubiri modice, iar cealaltă cotă a fost pur și simplu confiscată, fără a se fi efectuat partajul asupra imobilului pentru a se stabili eventualele cote-părți.
S-a mai reținut că, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 Statul Român avea obligația să-i despăgubească pe reclamanți cu valoarea imobilului, or, în cauză imobilul a fost preluat fără plata unei juste și prealabile despăgubiri așa cum de altfel statuau și dispozițiile constituționale în vigoare la acea dată.
Pe cale de consecință instanța de recurs a decis că imobilul în dispută a fost preluat fără titlu, astfel încât, nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și prin urmare nu putea fi vândut chiriașilor.
S-a mai stabilit că s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul I, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, întrucât reclamanții au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra imobilului, fără să fi beneficiat nici până în prezent de o măsură reparatorie.
Referitor la subdobânditorii M.D. și M.E., instanța a reținut că aceștia au fost de rea-credință la perfectarea convenției de vânzare-cumpărare, întrucât în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului eroarea comună (rezultând din aparența de proprietate și încrederea părților contractante că Statul Român este proprietar, iar titlul său nu este viciat) trebuie apreciată într-o manieră cât mai severă cu putință fiind necesar să se cerceteze cauza acestei erori, precum și dacă eroarea ar fi putut fi comisă de o persoană rezonabilă.
împotriva menționatei decizii, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată era vădit netemeinică.
Astfel, s-a susținut că statul a preluat imobilul în litigiu cu titlu valabil, respectiv decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1998 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al județului Timiș cu respectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 și la cererea reclamantului B.P. care a solicitat înstrăinarea către stat a construcției proprietate personală, în vederea plecării definitive din țară.
Din această perspectivă nu se putea susține că imobilul ar fi fost preluat fără consimțământul reclamantului sau că suma oferită ca preț era derizorie, din moment ce însuși reclamantul a formulat cererea de înstrăinare către stat, fiind totodată de acord implicit și cu modalitatea de evaluare stabilită prin legea în vigoare la acea dată.
în ceea ce o privește pe reclamanta B.E. din conținutul deciziei nr. 1750/1988 menționată rezultă că însuși soțul ei B.P. a dat o declarație în sensul că soția sa plecase în străinătate și nu a revenit în țară la termenul stabilit astfel că în mod corect organul administrativ a făcut în cauză aplicarea art. 2 alin. (3) din Decretul nr. 223/1974. în ceea ce privește stabilirea cotelor părți ce reveneau reclamanților din imobilul preluat de stat, s-au avut în vedere dispozițiile art. 30 C. fam. care instituie contribuția comună și egală a soților la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. De altfel, la timpul respectiv nici unul din reclamanți nu a contestat contribuția egală la dobândirea imobilului.
Pe de altă parte, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. partea I nr. 135 din 31 mai 1994, astfel că numai de la această dată a devenit obligatorie și a dobândit prioritate de aplicare, în sensul art. 20 din Constituție.
Prin urmare, nu se putea susține că măsurile dispuse în temeiul Decretului nr. 223/1974 ar fi contrare menționatei convenții cât timp situațiile juridice evocate s-au produs anterior intrării în vigoare a Convenției pentru România.
De asemenea, s-a învederat că prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică nu puteau fi invocate pentru situații juridice intervenite anterior intrării lor în vigoare.
Pe cale de consecință, s-a conchis că și dacă s-ar reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în temeiul unui act normativ care era contrar principiilor Constituției României din acea perioadă, ori Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte, această împrejurare nu putea afecta contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 cât timp acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, iar cumpărătorii erau de bună credință.
De asemenea, au fost invocate dispozițiile art. 38 din Legea nr. 7/1996 și s-a susținut că reclamanții au promovat acțiunea în rectificarea cărții funciare după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărei rectificare s-a cerut (de la înregistrarea cererii de înscriere a dreptului dobândit de stat în baza Deciziei nr. 1750/1988).
în fine, s-a învederat că în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 acesta a fost încheiat cu respectarea atât a dispozițiilor de drept comun (art. 948-968 C. civ., rap. la art. 1294-1320 C. civ.) precum și a dispozițiilor speciale reglementate prin Legea nr. 112/1995, respectiv a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996.
Mai mult, demersurile întreprinse de reclamanți în vederea restituirii în natură a imobilului nu au fost de natură a răsturna prezumția bunei credințe a cumpărătorilor dacă se are în vedere și împrejurarea că prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 Comisia județeană Timiș de aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanților având ca obiect restituirea în natură a imobilului pe motiv că aceștia nu aveau cetățenia română așa cum o cereau dispozițiile art. 4 din Legea nr. 112/1995. Hotărârea nu a fost contestată de reclamanți.
Prin urmare, cum la data perfectării convenției de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, statul figura în cartea funciară ca proprietar al imobilului iar reclamanții nu au notificat intenția lor de a revendica bunul, buna credință a subdobânditorului nu putea fi înlăturată și era de natură a paraliza principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, astfel că actul de înstrăinare încheiat cu respectarea legii în vigoare la acel moment, este valid, producând efectele pentru care a fost încheiat, în pofida faptului că titlul statului a fost socotit nevalabil și desființat.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit extrasului de C.F. nr. 293 Buziaș cu nr. top 70 și 71 în baza contractului de întreținere din 5 iulie 1972 autentificat de notariatul de stat local Lugoj sub nr. 2097/1972 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului din Buziaș, cu titlu de drept de întreținere în favoarea lui B.P. și soția B.E. (dos. nr. 49/2002).
Ulterior, prin Decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al județului Timiș în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri la cererea lui B.P. de înstrăinare către stat a construcțiilor proprietate personală în vederea plecării definitive din țară și declarației acestuia potrivit căreia soția sa B.E., a plecat în străinătate și nu s-a mai înapoiat în țară la expirarea termenului stabilit, s-a dispus trecerea în proprietatea statului, cu plată, a cotei de 1 din imobil ce a aparținut lui B.P. și fără plată, a cotei de 1, ce a aparținut soției acestuia B.E. (dosar nr. 44/2002).
Terenul aferent construcției în suprafață de 1004 mp a trecut în proprietatea statului, fără plată, conform art. 13 din Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar.
Dreptul de proprietate al statului astfel dobândit a fost înscris în C.F. nr. 293 Buziaș la 23 ianuarie1989.
Prin acțiune, reclamanții au învederat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și pe cale de consecință au cerut să se constate nulitatea actelor care au stat la baza trecerii imobilului în proprietatea statului, radierea din C.F. a pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților. Cu privire la vânzarea bunului către subdobânditorii M.D. și E. reclamanții au susținut că ambele părți au fost de rea-credință întrucât cunoșteau dorința lor de a-l revendica.
Acțiunea a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanțele de fond și de apel au reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996 s-a lămurit și înțelesul noțiunii de "titlu" în sensul art. 1 din Legea nr. 112/1995 și anume "acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974".
S-a conchis că la data respectivă, sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.
Aceleași instanțe au conchis și că înstrăinarea imobilului de către stat subdobânditorilor M.D. și M.E. s-a făcut cu respectarea art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Buna credință a soților M. fiind fără dubiu cât timp la data perfectării convenției statul era intabulat în C.F. ca proprietar iar prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 Comisia județeană Timiș de aplicare a Legii nr. 112/1995 respinsese cererea reclamanților pentru restituirea în natură a imobilului întrucât erau cetățeni străini, iar această hotărâre nu a fost contestată de reclamanți.
Instanța de recurs, raportându-se la Constituția din 1965 și respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, deși o atare argumentare se plasa în afara cadrului juridic aplicabil speței.
în adevăr, acțiunea fiind promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în cauză erau incidente dispozițiile art. 2 lit. h) și prin urmare imobilul în litigiu apare ca fiind preluat de stat fără titlu valabil.
Din această perspectivă, cu referire la cel de al doilea capăt de acțiune, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Or, din materialul probator administrat în cauză rezultă fără dubiu că pârâții M.D. și E. au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997.
Astfel, la data perfectării convenției C.F. nr. 293 Buziaș cu nr. top 70 și 71 indica drept titular al dreptului de proprietate Statul Român.
Reclamanții nu au notat în cartea funciară intenția lor de a revendica imobilul în litigiu și de altfel deși s-au adresat cu petiții la diferite organe administrative, pentru redobândirea bunului nu au sesizat instanțele de judecată cu o astfel de acțiune.
Dimpotrivă, reclamanții s-au adresat comisiei județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a imobilului, cerere ce le-a fost respinsă prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 pe motiv că fiind cetățeni străini conform art. 4 din lege nu erau îndreptățiți să beneficieze de prevederile acesteia (dosar nr. 49/2002). Hotărârea nu a fost atacată în justiție.
în fine, pârâții M.D. și E. și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară la 5 funciară 1997.
De asemenea, este de semnalat faptul că potrivit depoziției martorei G.V., angajată a Primăriei orașului Buziaș la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 (dos. 49/2002) pârâții M.D. și E. au cerut anterior perfectării convenției relații referitor la situația juridică a imobilului ocazie cu care au fost informați de existența Hotărârii nr. 12 din 16 mai 1996 prin care li se respinsese reclamanților cererea de restituire în natură a imobilului în discuție, iar aceștia au înțeles să întreprindă demersurile pentru achiziționarea bunului numai după rămânerea definitivă a hotărârii prin neexercitarea de către reclamanți a căilor de atac.
Așadar, pârâții M. au depus diligențele necesare pentru a se informa cu privire la statutul imobilului în litigiu au pășit la achiziționarea lui numai după ce au avut convingerea că titularul dreptului de proprietate era Statul român, iar în raport de dispozițiile art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995 erau îndrituiți să o facă cu atât mai mult cu cât reclamanții nu le-au notificat intenția lor de a revendica imobilul. O atare notificare verbală este evidențiată de martora P.V. că ar fi existat în luna octombrie sau noiembrie 2000 (dos. nr. 49/2002) mult după ce pârâții achiziționaseră imobilul.
Astfel fiind, chiar dacă imobilul în litigiu conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 a fost preluat de stat fără un titlu valabil actul juridic de înstrăinare a acestui bun către pârâți, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor art. 9 din lege și fără să existe litigiu asupra bunului imobil, respectiv la data încheierii actului, este valid, astfel că pârâții subdobânditori de bună credință își păstrează titlul.
Față de cele ce preced, recursul în anulare a fost admis, a fost casată decizia atacată și a fost respins recursul reclamanților împotriva deciziei nr. 968/A din 1 ianuarie 2002 a Tribunalului Timiș, secția civilă, ce a fost menținută.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5813/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5722/2004. Civil → |
|---|
