ICCJ. Decizia nr. 5951/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 2 aprilie 2001 reclamantul G.M. fost U.M. a chemat în judecată pe G.M., G.G. și Municipiul București solicitând să se constate că este și a fost proprietarul apartamentului nr. 7 situat la etajul I al imobilului din București, apartament ce nu a intrat niciodată cu titlu în proprietatea statului.
A solicitat de asemenea să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1858/22128 din 9 decembrie 1996, încheiat între Primarul Municipiului București și soții G., să se compare cele două titluri de proprietate și să se constate că cel al reclamantului este mai bine caracterizat și în consecință să fie obligată Primăria de a lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul.
Prin sentința civilă 612 din 22 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. cu privire la capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate și revendicarea apartamentului. A fost respinsă în întregime acțiunea față de Municipiul București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost proprietarul apartamentului nr. 2, conform contractului de vânzare cumpărare din anul 1948 și a declarației de impunere fiscală. Cum pârâții G. sunt proprietarii apartamentului nr. 7 din imobilul din București, s-a concluzionat că aceștia sunt lipsiți de calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere în constatare și în revendicare, ei neavând nici un drept asupra apartamentului 2 solicitat.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 131 din 19 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost schimbat sentința în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale active.
Această soluție are în vedere aceeași stare de fapt ca și instanța de fond, în sensul că apartamentul pârâților G. nr. 7, nu este apartamentul nr. 2 proprietatea reclamantului, solicitat prin acțiunea inițială și nici apartamentul nr. 7 menționat în "completarea de acțiune" situație în raport de care s-a reținut că reclamantul nu este titularul dreptului de proprietate invocat. Dimpotrivă s-a constatat în raport cu probele administrate că apartamentul cumpărat de pârâți a fost preluat de stat prin succesiune vacantă de la P.A., în timp ce reclamantul a cumpărat apartamentul revendicat de la U.I., care a fost proprietarul apartamentului nr. 22 etaj 1 din imobilul B.C., conform contractului de schimb din anul 1946.
împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recursul de față, în care, deși sunt invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 și 10 C. proc. civ. se reiterează motivele de apel, susținându-se că nu s-a solicitat admiterea apelului pentru lipsa calității procesuale active și că instanța nu a stăruit în primirea unor relații oficiale de la Primăria Municipiului București.
Al doilea motiv de recurs pleacă de la ideea că dacă apartamentul de la etajul I din Blocul B deținut de pârâții G., a aparținut anterior familiei P. înseamnă că apartamentul în cauză poate fi un alt apartament de la etajul I, fie în Blocul B, fie în Blocul A, ceea ce instanțele nu au examinat, astfel făcându-se vinovate de denegare de justiție.
Recursul nu este întemeiat.
Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă să se constate că este și a fost proprietarul apartamentului nr. 7 etaj I al imobilului din București și toate celelalte cereri subsecvente se referă la acest apartament, individualizat prin număr, etaj, bloc și persoane deținătoare.
Ulterior, prin singura "completare de acțiune" depusă la instanță de fond la 18 iunie 2001 reclamantul se referă din nou și în mod concret la apartament nr. 7, cu aceleași date suplimentare de identificare.
în aceste condiții, nu se poate susține cu temei, cum se face prin recursul de față că instanțele nu au administrat probe complete pentru identificarea apartamentului ce a aparținut reclamantului și cu atât mai puțin de refuzul de a face dreptate și aceasta pentru că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, cum se prevedeau expres în alineatul final al art. 129 C. proc. civ. Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acțiunea are întotdeauna ca obiect protecția acestui drept. Dar, acțiunea trebuie individualizată, astfel că obiect al procesului îl constituie ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele pretind de judecători să verifice, să aprecieze, să constate, să judece.
în speță, toate solicitările reclamantului, constatarea, revendicarea și anularea contractului de vânzare -cumpărare au în vedere un anumit apartament, obiectul cererii nefiind acela de identificare a bunului, cerere făcută pentru prima dată în recurs, ceea ce nu este admisibil.
în legătură cu primul motiv de recurs este reținut că nu s-a înrăutățit situația reclamantului în propria sa cale de atac, pentru că oricum acțiunea fusese respinsă în întregime pe alte excepții. Lipsa calității procesuale active a reclamantului a fost invocată constant și susținută de pârâți, astfel că în mod corect instanța de apel a hotărât în cauză, în raport de probele administrate, suplimentate la cererea reclamantului și a celorlalte părți pe parcursul judecății, în cadrul căreia a fost efectuată și o expertiză tehnică de specialitate, la care s-au făcut obiecțiuni la care s-a răspuns neechivoc că apartamentul solicitat nu este cel ocupat de pârâți, iar cel individualizat sub nr. 22 nu există în blocul B. nr. 53 A, nici în blocul C. nr. 53B.
Prin urmare, în raport de investirea instanței, hotărârea recurată este în afara criticii, astfel că recursul de față a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5950/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5396/2004. Civil → |
|---|
