ICCJ. Decizia nr. 6004/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 19 ianuarie 1995 reclamanții P.I., P.M. și P.I. au chemat în judecată pârâții D.I., P.M. pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să-i oblige pe aceștia să le recunoască dreptul de proprietate în cotă de 85% din valoarea construcțiilor și instalațiilor edificate de aceștia și pârâtul D.I. pe terenul proprietatea bisericii, identificat sub nr. top 740/2 din C.F. 74, dreptul de superficie asupra terenului în favoarea reclamanților, să constate nulitatea absolută a minutei încheiată la 20 aprilie 1993 între pârâtele P.M. și Biserica Ortodoxă Păltiniș și obligarea pârâtului D.I. la restituirea bunurilor înscrise în lista anexă la cererea de chemare în judecată.
Prin încheierea din 29 octombrie 1997, Judecătoria Caransebeș în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. a dispus suspendarea cauzei.
împotriva acestei încheieri au declarat apel reclamanții, care a fost respins iar pricina a fost repusă pe rolul Judecătoriei Caransebeș și s-a dispus continuarea judecății.
Prin sentința civilă nr. 3083 din 4 noiembrie 1998 Judecătoria Caransebeș și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caransebeș, în temeiul art. 2 pct. 1, lit. a) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin sub nr. 4557/1998.
Prin sentința civilă nr. 1305 din 4 octombrie 2000, acesta a admis în parte acțiunea, a obligat în solidar pârâții să plătească reclamanților suma de 675.455.685 lei respingând celelalte petite, precum și acțiunea formulată împotriva pârâtului P.I.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la 4 aprilie 2000 reclamanții au depus o precizare a cererii inițiale de chemare în judecată prin care au renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâții P.M. și Biserica Ortodoxă Păltiniș și au solicitat a se constata contribuția de 84% la construirea stației de benzină B.O. SRL, obligarea pârâtului D.I.I. de a se asocia cu aceștia sau să fie obligați la plata procentului de 85% din valoare stației, respectiv suma de 675.455.685 lei.
Instanța a apreciat că reclamantul, cetățean german a pus bazele unei asocieri cu pârâtul în vederea înființării unei societăți comerciale pentru desfacerea de produse petroliere, construirea unei stații PECO și a unui restaurant, dar această înțelegere dintre părți nu a fost respectată de pârât, care figurează în actele de constituire ale SC B.O. SRL, singur.
Potrivit caracterului intuitu personae al contractului de societate cu răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 nu permite obligarea de a se asocia cu reclamantul. Totuși, având în vedere că acesta a contribuit cu vărsarea a 84% din capitalul social în patrimoniul SC B.O. SRL, reclamantul este îndrituit la restituirea contravalorii capitalului investit în aceasta.
Hotărârea instanței de fond a fost apelată de reclamanți și pârâți pentru motive de nelegalitate.
Prin decizia nr. 87 din 21 iunie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată și a obligat pârâții să plătească în solidar reclamanților, suma de 2.353.788.812 lei, pretenții, reactualizate conform expertizei efectuată în apel și a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că este nefondată critica reclamanților cu privire la natura juridică civilă a contractului de asociere, și că valoarea de 85% din capitalul social apreciată în cuantumul de 675.455.685 lei este insuficientă.
în acest sens, instanța de apel, în considerarea caracterului devolutiv specific acestei căi de atac, la cererea reclamanților a încuviințat o expertiză tehnică contabilă care a stabilit valoarea reactualizată la 2.353.805.493 lei.
în ceea ce privește apelul declarat de pârâți, Curtea a apreciat că toate criticile sunt nefondate.
Astfel, modificarea de acțiune a fost realizată în termen, conform art. 132 C. proc. civ., dat fiind că la primul termen de judecată, cauza a fost amânată pentru lipsă de apărare, iar prima zi de înfățișare a fost la termenul din 4 aprilie 2000, când reclamanții au formulat precizarea de acțiune.
Referitor la motivul ce viza prescripția dreptului material la acțiune, acesta a fost înlăturat întrucât din probele administrate a rezultat că înțelegerea dintre părți a avut loc în perioada aprilie - mai 1993, suma pretinsă de reclamanți a fost predată pârâtului în perioada iunie - septembrie 1993, iar acțiunea a fost înregistrată la 19 ianuarie 1995, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
S-a mai arătat, în considerentele aceleiași decizii că pârâții au legitimare procesuală pasivă, întrucât s-a dovedit de către reclamanți că suma de 85.000 mărci germane a fost predată pârâtului D.I.I. și a fost folosită de acesta la construirea stației de benzină a SC B.O. Caransebeș.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs aceleași părți.
Recursul reclamanților, deși nu a fost încadrat expres într-unul din punctele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. vizează motive referitoare la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului D.I.I. de a se asocia cu reclamantul.
Pârâții au criticat hotărârea instanței de apel reiterând motivele privind "modificarea acțiunii", prescripția dreptului material la acțiune, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, circumscrise în drept, de către aceștia, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., referitor la încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recursurile sunt fondate.
Reclamanții au investit instanța cu soluționarea unei acțiuni privind drepturi și obligații ce derivă din activități comerciale.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță "procesele și cererile în materie comercială cu excepția celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv.
Această categorie de litigii date, prin lege, în competența instanței comerciale se determină prin prisma izvoarelor dreptului comercial, cu precădere a Codului Comercial care, prin alcătuire și finalitate constituie reglementarea de bază a materiei comerciale.
Art. 4 C. com. socotește comerciale, în afara actelor juridice sau operațiunilor prevăzute de art. 3, denumite fapte de comerț, obiective și "celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă" sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant.
în primul caz (art. 3) comercialitatea fiind obiectivă, este independentă de calitatea persoanei.
în cel de-al doilea caz (art. 4) caracterul comercial al unor acte juridice sau operațiuni este conferit subiectiv de calitatea de comerciant a persoanei care le săvârșește.
Textul instituie astfel o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciale, indiferent de izvorul lor.
în cauza dedusă judecății reclamanții au solicitat a se constata dreptul de proprietate asupra a 85% din valoarea construcțiilor și instalațiilor edificate de reclamanți și pârâtul D.I. pe terenul identificat cu nr. top 740/2 din C.F. 74, contribuția acestuia la construirea stației de benzină a SC B.O.SRL și obligarea pârâtului de a-l primi pe reclamantul P.I. în această societate comercială cu răspundere limitată, petite ce reprezintă obligații derivând din activități comerciale, subscrise legii comerciale.
Față de prevederile art. 304 pct. 3 și art. 313 C. proc. civ., recursurile au fost admise.
Cu prilejul rejudecării, Tribunalul Caraș Severin, secția comercială, va analiza și celelalte motive de recurs ca apărări.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6014/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6010/2004. Civil → |
|---|
