ICCJ. Decizia nr. 6014/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2002 pe rolul Tribunalului Prahova reclamanții I.G. și D.M. au contestat legalitatea deciziei nr. 174 emisă de Primăria orașului Slănic, la 18 decembrie 2001, prin care a fost restituit în natură pârâtului C.C. imobilul situat în Slănic, județul Prahova, compus din teren în suprafață de 330 mp și clădire.
Contestația a fost formulată în contradictoriu cu Primăria orașului Slănic, SC G. Slănic, C.C. și întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 182 din 24 aprilie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Slănic, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins contestația, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin dispoziția contestată, Primăria orașului Slănic a restituit în natură imobilul mai sus individualizat, pârâtului C.C., cu obligația restituirii de către acesta a despăgubirilor primite la preluarea de către stat a imobilului, reactualizate conform indicelui de inflație.
Ulterior, această dispoziție a fost revocată și s-a emis de către SC G. SA Slănic, decizia nr. 49 la 28 decembrie 2001, prin care aceeași părți a restituit în natură imobilul, reclamanții I.G. și D.M. având calitatea de chiriași ai acestuia, conform contractelor de închiriere nr. 432 și 433, ambele din 26 mai 1999, reziliate de SC G. SA.
Ca atare, cum contestatorii au calitatea de chiriași, ci nu de proprietari ai imobilului, în litigiu în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 aceștia au fost obligați să încheiere contract de închiriere cu noul proprietar, chiriașii neavând legitimarea procesuală de a ataca în justiție decizia (dispoziția) emisă de deținătorul imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Hotărârea tribunalului a fost apelată de reclamanți, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 93 din 19 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a anulat sentința civilă atacată și a fixat termen la 11 noiembrie 2002, cu citarea părților, pentru a se pronunța pe fondul cauzei.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C.C., iar prin decizia nr. 1218 din 26 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins ca inadmisibilă această cale de atac, cu motivarea că atât timp cât judecata nu a fost finalizată prin hotărâre definitivă, conform prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul nu poate fi exercitat.
în evocarea fondului, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a continuat judecarea apelului declarat de contestatori împotriva sentinței civile nr. 182 din 24 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova și, prin decizia nr. 163 din 11 august 2003 a respins contestația formulată de I.G. și D.M. în contradictoriu cu C.C., SC G. SA și Primăria Municipiului Slănic și i-a obligat pe contestatori la cheltuieli de judecată.
A reținut în esență că dispoziția nr. 174 din 18 decembrie 2001 a Primăriei orașului Slănic a fost revocată și s-a emis de către SC G. SA Slănic o altă decizie, respectiv nr. 49 la 28 decembrie 2001, prin care s-a dispus restituirea în natură a aceluiași imobil pârâtului C.C., așa încât criticile privind legalitatea și temeinicia dispoziției contestate nu mai subzistă.
Decizia pronunțată în apel a făcut obiectul exercitării de către reclamanți a căii extraordinare de atac a recursului, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 4, 7 și 10 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
în ceea ce privește primul motiv (încadrat în prevederile art. 304 pct. 1 - 4 C. proc. civ.) este de observat că singura critică promovată se referă la "alcătuirea completului de judecată" și vizează neconcordanța numelor judecătorilor cu semnăturile din dispozitivul deciziei atacate.
Redat greșit de reclamanți, acest motiv este explicitat de legiuitor la pct. 1 al art. 304 astfel "când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale" și se referă la compunerea completului de judecată conform art. 17 din Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească, cu modificările ulterioare în sensul că, în primă instanță cauzele se soluționează de un singur judecător, apelurile se judecă de tribunale și curțile de apel, în complet format din doi judecători, iar recursurile se soluționează de instanțele competente în complete constituite din trei judecători.
Al doilea motiv de recurs, reglementat de pct. 2 al aceluiași text procedural privește "pronunțarea hotărârii de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii" și este expresia principiului continuității completului de judecată, care trebuie interpretată în accepțiunea ca hotărârea să fie dată de judecătorii care au participat la soluționarea cauzei în fond.
Este de precizat în acest sens, că cerința continuității completului de judecată este îndeplinită chiar dacă acesta s-a schimbat ulterior, cu singura condiție ca judecătorii care au soluționat cauza să pronunțe și hotărârea.
Al treilea motiv de recurs "pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței altei instanțe", vizează în accepțiunea legiuitorului obligativitatea respectării normelor procedurale privitoare la competența instanțelor judecătorești, motiv care, deși formal invocat, nu subzistă în cuprinsul recursului, în expunerea criticilor reclamanților.
De asemenea, nici cel de-al patrulea motiv de recurs "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", exprimat în această sintagmă ca o imixtiune a instanței de judecată "în sfera activității executive sau legislativ" nu este pertinent în cauză.
Din conținutul criticilor recurenților, rezultă că hotărârea a fost dată de alți judecători, decât cei care au luat parte la dezbaterea pricinii (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.), ceea ce nu este real, decizia fiind semnată de judecătorii I.T. și A.B. care figurează în practicaua acestei hotărâri, minuta fiind, la rându-i semnată de aceștia.
Nici motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii nu este fondat, întrucât la filele 144-146 (dosar 5147/2003) instanța de apel a reținut pe larg, că pârâtul C.C. a notificat-o pe SC G. S.A. Slănic, în sensul de a dispune restituirea în natură a imobilului situat în Slănic, iar prin decizia nr. 49/2001 proprietarul a reintrat în drepturile sale, deși imobilul era ocupat de chiriași.
Această situație de fapt a fost contestată de reclamanții-recurenți, care au susținut că aveau înregistrată la Primăria Slănic o cerere prin care solicitau cumpărarea imobilului și, prin contestația introdusă la 30 ianuarie 2002 au solicitat anularea dispoziției nr. 174 din 18 decembrie 2001, socotind că aceasta contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu au fost avute în vedere nici cele stabilite prin decizia nr. 2991 din 23 septembrie 1999 a Curții de Apel Ploiești .
Prin respingerea recursurilor reclamanților D.M. și I.G., această hotărâre a menținut sentința civilă nr. 2136 din 28 septembrie 1998 a Judecătoriei Vălenii de Munte.
Prin această sentință rămasă definitivă și irevocabilă s-a admis cererea de intervenție formulată de D.M. și I.G. și a fost obligată SC G. SA Slănic să încheie contractele de vânzare-cumpărare, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Această obligație nu a fost adusă la îndeplinire, dar fostul proprietar C.C. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Deși prin decizia nr. 174 din 18 decembrie 2001 Primăria Slănic a dispus restituirea către aceștia a imobilului, ulterior și-a anulat decizia, cu motivarea că aceasta trebuia emisă de unitatea deținătoare, respectiv SC G. SA Slănic.
Prin decizia nr. 49 din 21 decembrie 2001 a SC G. SA Slănic, ce a fost pusă în executare, imobilul a reintrat în patrimoniul proprietarului C.C.
Reclamanții nu au legitimare procesuală activă în cauză, respectiv aceea de "persoană îndreptățită" în înțelesul Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 684 din 17 aprilie 1984 emisă de fostul Consiliu Popular al Județului Prahova s-a dispus trecerea în proprietatea statului, cu plată a imobilului situat în Slănic, aparținând în proprietate lui C.C., în temeiul art. 52 din Legea nr. 4/1973, cu plata unei despăgubiri.
Față de cele arătate este de înlăturat și ultimul motiv de recurs, referitor la aplicarea greșită a legii, în raport de considerentele expuse pe larg.
în consecință, recursul a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6054/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6004/2004. Civil → |
|---|
