ICCJ. Decizia nr. 6021/2004. Civil. Obligaţia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6021
Dosar nr. 20767/2004
Şedinţa publică din 7 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin acţiunea civilă din 8 martie 2004 reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâta G.N. pentru a fi obligată să înlăture un copac (gutui) de lângă zidul clădirii în care locuiesc părţile.
Motivând acţiunea în fapt, reclamantul a susţinut că pârâta a plantat copacul în urmă cu circa 40 ani la o distanţă de aproximativ 0,30 m de zidul clădirii, iar în timp rădăcinile copacului au pătruns sub fundaţia clădirii, ramurile acestuia au produs crăpături ale zidului, producând sau accentuând deteriorarea construcţiei.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 607-608 C. civ.
Acţiunea de mai sus a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 2624 din 18 mai 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, iar apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 882/A din 2 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Instanţele au reţinut ca stare de fapt rezultată din probele administrate că arborele în litigiu este amplasat pe un teren asupra căruia reclamantul şi pârâta sunt coindivizori, fiecare având în proprietate exclusivă doar câte un apartament din edificiul construit pe acest teren, iar faptul că reclamantul şi pârâta au convenit să folosească fiecare câte o anume porţiune din teren nu semnifică existenţa a două proprietăţi distincte cât timp nu s-a făcut dovada ieşirii din indiviziune potrivit art. 728 C. civ.
În raport de asemenea stare de fapt, instanţele au constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 607 C. civ. invocat de reclamant ca temei al dreptului de servitute pretins, faţă de prevederile art. 576 C. civ., potrivit cărora servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân.
Reclamantul a declarat recurs susţinând că la judecarea cauzei în apel nu au fost respectate drepturile sale procesuale în sensul că, în lipsa părţii adverse, practic procesul nu s-a judecat, dezbaterea fiind foarte scurtă şi nediscutându-se nimic legat de cauză.
De asemenea, reclamantul mai arată că au fost greşit aplicate prevederile art. 607 C. civ. pentru că, prin cererea de chemare în judecată, nu a cerut vreun drept de servitute, ci numai înlăturarea pericolului la care este supusă construcţia sa prin existenţa acelui copac la o distanţă de numai 0,40 ml.
Recursul nu este motivat în drept.
Susţinerile din recurs, atât sub aspectul încălcării drepturilor procesuale, cât şi privind greşita aplicare a legii, sunt încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din practicaua hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel a procedat la dezbaterea cauzei după ce însuşi reclamantul a declarat pricina în stare de judecată, arătând că nu are de formulat cereri şi nici probe de solicitat, după care acesta a pus concluzii orale susţinându-şi apelul.
Lipsa de la judecată a părţii adverse nu constituie o încălcare a vreunui drept al reclamantului sau a principiului contradictorialităţii procesului civil, deoarece contradictorialitatea este asigurată şi dacă se prezintă una din părţi potrivit dispoziţiilor art. 152 C. proc. civ.
Nici durata scurtă afectată concluziilor părţilor nu constituie prin ea însăşi o încălcare a drepturilor acestora, întrucât, potrivit art. 150 C. proc. civ., preşedintele poate declara dezbaterile inchise când instanţa se va socoti lămurită.
Instanţele au aplicat corect dispoziţiile de drept substanţial conţinute de art. 607 şi urm. C. civ., dat fiind că însuşi reclamantul şi-a fundamentat în mod expres pe aceste dispoziţii legale atât notificarea adresată pârâtei, cât şi acţiunea civilă dedusă judecăţii, legând astfel în mod neechivoc cauza procesului.
Ori, ca stare de fapt, este în afara oricărui dubiu că reclamantul şi pârâta sunt coproprietari ai terenului pe care se află copacul în litigiu.
Ca urmare, pe deplin corect instanţele au constatat că prevederile art. 607-608 C. civ. reglementează servitutea distanţei plantaţiilor, specifică raporturilor de vecinătate dintre proprietari diferiţi ai două fonduri distincte, nefiind aplicabile raporturilor dintre coproprietarii unuia şi aceluiaşi fond.
În consecinţă, recursul nu este fondat şi va fi respins ca atare potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei nr. 882 A din 2 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6069/2004. Civil. Granituire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 595/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
