ICCJ. Decizia nr. 6173/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6173
Dosar nr. 2795/200.
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 26 iunie 2002 reclamanţii G.M.A., A.D. şi A.E. au chemat în judecată pe pârâta SC R. SA Bucureşti, sucursala Buzău, solicitând ca aceasta să fie obligată a le retroceda imobilul situat în Buzău.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, că sunt moştenitorii defunctului B.G., fost proprietar al imobilului în litigiu, trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin Decizia nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 a Sfatului popular al oraşului Buzău, în prezent deţinut de pârâtă, care, fiind notificată conform prevederilor legale, a refuzat a-l restitui.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 20 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie (dosarul nr. 3487/2002 al Tribunalului Buzău).
Prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei acţiunii reclamanţilor, pe motiv că aceştia nu s-au adresat tribunalului în termen de 30 de zile de la emiterea deciziei prin care s-a refuzat restituirea imobilului, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active pe motiv că, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că autorul ar fi fost proprietarul acestui imobil, iar pe de altă parte, acţiunea nu a fost promovată de toţi succesorii. A mai susţinut în întâmpinare că reclamanţii au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, ce trebuiau solicitate de la A.P.A.P.S., întrucât imobilul se află în patrimoniul SC R. SA, ca societate comercială privatizată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Prin cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor, D.G.F.P. Buzău şi împotriva A.P.A.P.S., pârâta a solicitat ca în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de acţiunea reclamanţilor, chemaţii în garanţie să fie obligaţi a o despăgubi cu contravaloarea imobilului în sumă de 700.000.000 lei stabilită prin expertiză.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Buzău, secţia civilă, prin sentinţa nr. 593 din 18 decembrie 2002 a respins excepţia prescripţiei acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâta SC R. SA Bucureşti. A admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC R. SA Bucureşti, sucursala Buzău, şi a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, în valoare de 700.000.000 lei.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor, D.G.F.P. Buzău şi împotriva A.P.A.P.S.
În considerentele sentinţei tribunalul a reţinut că printr-o serie de adrese, pârâta a comunicat reclamanţilor că nu poate da curs notificării acestora prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului neconformându-se dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 de a emite în termen de 60 de zile decizie sau dispoziţie motivată. În această situaţie, a fost respinsă excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, având în vedere că termenul prevăzut de lege pentru sesizarea instanţei începe să curgă de la comunicarea dispoziţiei sau deciziei.
Respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost motivată prin aceea că Legea nr. 10/2001 a repus în termenul de acceptare a succesiunii pe moştenitori, care pot să-şi valorifice dreptul prin notificare adresată deţinătorului, dreptul de a accepta succesiunea aparţinând în exclusivitate moştenitorilor.
Pe fond, s-a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii lui G.B., care este aceeaşi persoană cu B.G. şi B.S., fostul proprietar al imobilului în litigiu, preluat de stat fără forme legale, identificat în raportul de expertiză cu o valoare de circulaţie de 700.000.000 lei, în cauză fiind incidente prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu ale art. 27 din această lege.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie s-a reţinut că aceasta este prematur introdusă, întrucât nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care societatea privatizată (SC R. SA) să fi fost obligată să restituie în natură imobilul deţinut, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 324 alin. (1), (2) şi (3) din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SA prin sucursala Buzău, aceasta fiind obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 14.000.000 lei către intimaţii-reclamanţi.
Pârâta SC R. SA prin sucursala Buzău a declarat recurs împotriva deciziei şi a solicitat casarea acesteia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 9 C. proc. civ.
Reiterând în mare parte motivele invocate în apel, pârâta a criticat instanţa susţinând că: a soluţionat apelul la 8 aprilie 2003 fără să fi fost îndeplinită procedura de citare cu Ministerul Finanţelor şi A.P.A.P.S.; a respins în mod greşit excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune a reclamanţilor, întrucât prin adresele de răspuns la notificare pârâta şi-a exprimat Decizia privind cererea de restituire în natură a imobilului; a reţinut în mod greşit că imobilul ar fi fost preluat fără titlu, întrucât Decizia nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 a Sfatului popular al oraşului Buzău a fost emisă în baza Decretului nr. 218/1960; a admis cererea de restituire în natură deşi reclamanţii nu au făcut dovada, că autorul lor ar fi fost proprietarul imobilului a cărei retrocedare au cerut; a respins ca prematură cererea de chemare în garanţie, care, prin natura sa se formulează în condiţiile unui interes eventual, condiţionat de căderea în pretenţii în cadrul procesului ignorându-se temeiul juridic respectiv art. 1503 alin. (2) c. civ., întrucât Statul Român care a transmis către SC R. SA (fostă SC S. SA) imobilul în litigiu ce a constituit contribuţie la capitalul social al societăţii, trebuie să o despăgubească pe aceasta pentru pierderea suferită în cazul în care ar cădea în pretenţii într-o acţiune în revendicare. Tot astfel se susţine că prin respingerea cererii de chemare în garanţie au fost ignorate prevederile legale privind obligaţia A.P.A.P.S. ca instituţie publică implicată, să dezdăuneze societatea comercială care a avut capital de stat, în cazul în care activele acesteia au făcut parte dintre acele bunuri pe care statul le-a preluat abuziv de la foştii proprietari, iar aceştia le revendică.
Recursul este fondat numai în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este de reţinut în primul rând, că deşi recurenta invocă şi pct. 4 al art. 304 C. proc. civ. în sensul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, nu motivează în ce constă această depăşire, aşa încât acest motiv nu poate fi luat în considerare.
Critica referitoare la soluţionarea apelului în data de 8 aprilie 2003 fără citarea intimatelor Ministerul Finanţelor şi A.P.A.P.S. ce se constituie în motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă nu poate fi reţinută, pe de o parte pentru că la această dată a fost acordat termen în continuare conform art. 157 C. proc. civ. când părţile nu se mai citează şi, pe de altă parte, pentru că asemenea critică nu putea fi invocată de SC R., ci doar de aceste intimate, care, neconsiderându-se vătămate în drepturile lor nu au declarat recurs.
Instanţa de apel a reţinut corect, că neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de a comunica intimaţilor-reclamanţi Decizia dată cu privire la notificarea ce-i fusese adresată în termen legal în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, a determinat continuarea demersurilor din partea acestora pentru retrocedarea imobilului, ultimul răspuns fiindu-le comunicat la 5 iunie 2002 cu adresa nr. 805. Cum, acţiunea a fost promovată la tribunal, la data de 26 iunie 2002, corect a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor la acţiune, astfel încât critica adusă deciziei sub acest aspect, este neîntemeiată.
Critica potrivit căreia intimaţii-reclamanţi nu ar fi făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul imobilului a cărui restituire în natură s-a dispus de tribunal prin sentinţa menţinută de curtea de apel, este neîntemeiată.
Aşa după cum s-a reţinut în mod corect de instanţă, pe baza înscrisurilor aflate la dosar, respectiv, procesul verbal din 17 iunie 1958 întocmit de Sfatul popular al oraşului Buzău, Decizia nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 a aceluiaşi Sfat popular declaraţia de notorietate autentificată, raportul de expertiză întocmit la prima instanţă cu privire la care nu s-au formulat obiecţiuni şi evident, actul de partaj voluntar permisiunea de reparare a imobilului, Matricola nr. 2, autorul reclamanţilor a fost proprietarul imobilului în litigiu situat în prezent în Buzău.
Şi critica vizând preluarea imobilului cu titlu valabil de către stat, este neîntemeiată.
Astfel, se constată că în mod corect instanţa a reţinut, faţă de consemnările din procesul verbal încheiat la 17 iunie 1958 de Comisia de identificare şi preluare a terenurilor aferente imobilelor naţionalizate conform Decretului nr. 92/1950 din cadrul Sfatului popular al oraşului Buzău şi din Decizia nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 emisă în baza dispoziţiilor Decretului nr. 218/1960 de Comitetul Executiv al Sfatului popular al oraşului Buzău, că imobilul proprietate lui G.B. a fost preluat de stat fără un titlu valabil, întrucât pe de o parte, acest imobil nu apare naţionalizat în anexa la Decretul nr. 92/1950, iar pe de altă parte, Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 nu au respectat prevederile constituţiei din acea dată, ale Codului civil şi ale tratatelor internaţionale la care România era parte, privind dreptul de proprietate.
Este însă întemeiat motivul de recurs vizând respingerea ca prematură a cererii de chemare în garanţie formulată de recurenta-pârâtă şi depusă o dată cu întâmpinarea.
Într-adevăr, Tribunalul Buzău ca instanţă de fond prin sentinţa civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002 a soluţionat pe excepţie cererea de chemare în garanţie pe care a respins-o ca prematură, fără să pună acest aspect în discuţia părţilor, lipsindu-le pe acestea de dreptul de apărare.
Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003, atacată cu recurs, în considerentele căreia se menţionează ca fiind corect respinsă ca prematură cererea de chemare în garanţie.
Faţă de situaţia menţionată, se constată şi reţine, că în privinţa soluţionării cererii de chemare în garanţie respinsă ca prematură, fără a fi pusă în discuţia părţilor excepţia de prematuritate, instanţa a încălcat principiile dreptului de apărare, oralităţii şi contradictorialităţii care guvernează procesul civil.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul, a se modifica Decizia pronunţată de curtea de apel, în sensul admiterii în parte a apelului formulat de SC R. SA împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, numai cu privire la cererea de chemare în garanţie. Cauza urmează a se trimite Curţii de Apel Ploieşti pentru a proceda la rejudecarea apelului în privinţa cererii de chemare în garanţie, cu respectarea principiilor oralităţii, dreptului de apărare şi contradictorialităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC R. SA prin sucursala Buzău împotriva deciziei nr. 78 din 8 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 593 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău, numai cu privire la cererea de chemare în garanţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului în aceste limite.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6169/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 6161/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... → |
|---|
