ICCJ. Decizia nr. 6243/2004. Civil. încuviintare executare silita. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6243
Dosar nr. 7049/2004
Şedinţa de la 11 noiembrie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 228 din 15 decembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil apelul declarat de debitoarea V.A.A. împotriva încheierii nr. 1734 din 12 noiembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Caransebeş.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că prin încheierea nr. 1734 din 12 noiembrie 2003, Judecătoria Caransebeş a admis cererea formulată de creditorul T.C. împotriva debitoarei V.A.A. şi a încuviinţat executarea silită a sentinţei civile nr. 3567/2002 a Judecătoriei Caransebeş.
Împotriva încheierii a declarat apel debitoarea V.A.A.
În motivarea apelului a arătat că, prin sentinţa care constituie titlu executoriu, a fost obligată la plata unei sulte de 758.920.031 lei, care reprezintă ½ din valoarea imobilului înscris în C.F. nr. 2083 Măru, pentru care s-a judecat cu T.C. în vederea sistării indiviziunii.
Debitoarea a arătat că pe teren nu este edificată nici o casă iar sulta la care putea fi obligată este de doar 2.476.831 lei, reprezentând contravaloarea cotei de 3/24 din terenul în suprafaţă de 539 mp.
Curtea de Apel Timişoara a pus în discuţie excepţia de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a respins apelul.
A reţinut Curtea că potrivit art. 3731 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierii prin care s-a încuviinţat executarea, legiuitorul nu a prevăzut nici o cale de atac, aşa cum a făcut-o în cazul încheierii de respingere a cererii de investire cu formulă executorie, care poate fi atacată de către creditor cu recurs.
Mai reţine Curtea că executarea silită nu se caracterizează prin existenţa unei instrucţii propriu-zise şi că, în momentul în care ajung în faza de executare silită, părţile au deja un titlu executoriu. Orice incident care apare în faza de executare silită poate face obiectul unei contestaţii la executare, în condiţiile art. 399 şi urm. C. proc. civ.
În ceea ce priveşte executarea silită, există un capitol distinct în codul de procedură civilă iar căile de atac aplicabile în această fază a procesului civil sunt prevăzute de legiuitor pentru fiecare act de executare silită în parte.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs debitoarea V.A.A.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ., debitoarea a susţinut că a declarat recurs împotriva încheierii de încuviinţare a executării şi, la acea dată, potrivit art. 4 C. proc. civ., doar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era competentă să soluţioneze recursul. Se mai arată că încheierile pronunţate de judecătorii privind încuviinţarea executării silite sunt supuse recursului conform art. 299 C. proc. civ.
Debitoarea mai formulează critici şi în ceea ce priveşte titlul executoriu, susţinând, în esenţă, că nu poate fi obligată la sultă în urma ieşirii din indiviziune asupra unei construcţii care nu există în materialitatea sa.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Pe cale de consecinţă, recursul va fi privit ca fondat, dar sub următoarele aspecte:
Potrivit dispoziţiilor art. 3731 alin. (2) C. proc. civ., instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în cameră de consiliu, fără citarea părţilor.
Încheierea dată de instanţă este guvernată de regulile aplicabile procedurii necontencioase deoarece, conform art. 331 C. proc. civ., cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei, fără să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, sunt supuse dispoziţiilor generale privind procedurilor necontencioase.
Or, în această materie, conform dispoziţiilor art. 336 C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie şi supusă căilor de atac: apelul şi recursul.
În ceea ce priveşte critica debitoarei, în sensul că în condiţiile în care a declarat recurs împotriva încheierii de încuviinţare a executării, singura instanţă competentă să se pronunţe era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu este întemeiată. Este adevărat că debitoarea şi-a intitulat „recurs" calea de atac promovată dar Curtea de Apel a calificat-o ca apel şi, aşa cum s-a arătat, l-a respins ca inadmisibil. Prin urmare, calificând drept apel calea de atac, singura instanţă competentă să se pronunţe era Curtea de Apel.
Faţă de cele mai sus arătate, Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost dată cu nesocotirea textelor de lege invocate, motiv pentru care, în temeiul art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată Decizia atacată şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de debitoarea V.A.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 15 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6257/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6251/2004. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
