ICCJ. Decizia nr. 6257/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6257
Dosar nr. 7873/2004
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta S.C. ARO S.A. Câmpulung, pentru a fi obligată să-i acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 1.800 mp teren care se află în incinta societăţii-pârâte şi unde este construită secţia care produce caroseriile autoturismului ARO.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că terenul aparţine tatălui său, de la care statul l-a luat în mod abuziv, prin confiscare, în anul 1963.
A mai arătat că a transmis o notificare pârâtei la data de 7 mai 2001, însă aceasta nu i-a răspuns.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 167 din 24 septembrie 2001 a respins ca nefondată acţiunea, cu motivarea că reclamanta nu a depus titlul de proprietate al autorului, iar adeverinţa de rol fiscal nu face dovada proprietăţii.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta, prin mandatar, apel respins de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 3 A din 28 ianuarie 2002.
În adoptarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 1.800 mp, ocupat de pârâtă, este proprietatea acesteia, fiindu-i atribuit de Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MO3, nr. 3727.
Pârâta, fiind în curs de privatizare, notificarea trebuia înaintată A.P.A.P.S. în baza art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, completat cu art. 12 pct. 4 din HG nr. 614/2001 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a acesteia.
Reclamanta a înaintat greşit notificarea pârâtei, care nu avea calitate procesuală, iar pe de altă parte, ea nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului ei asupra terenului în litigiu.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 3386 din 9 octombrie 2002, a admis recursul, a casat Decizia şi sentinţa şi a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
În motivarea deciziei de casare, s-a precizat că în rejudecare, reclamanta va face dovada calităţii procesuale active, întrucât aceasta a depus la dosar certificatul de moştenitor după mama sa B.L., fără a dovedi că este unica succesoare a lui F.P. şi soţiei sale.
Reclamanta nu a depus nici titlul de proprietate al autorului ei şi nici nu a indicat sau prezentat actul în temeiul căruia a fost preluat terenul.
Referitor la obiectul acţiunii, s-a reţinut că, iniţial, reclamanta a solicitat restituirea în echivalent pentru ca, apoi, să solicite produse sau bunuri fabricate de pârâtă, astfel că reclamanta urmează să precizeze obiectul şi valoarea cererii sale.
Faţă de susţinerea reclamantei în sensul neprivatizării pârâtei, instanţa de fond va verifica acest aspect şi, în baza art. 129 şi art. 130 C. proc. civ., va stabili persoana juridică care datorează măsura reparatorie şi să o introducă în proces, în condiţiile prevăzute de lege.
Rejudecând cauza, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 172 din 9 iunie 2003, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în baza probelor administrate, că potrivit încheierii notariale din 28 aprilie 1960, F.P. şi soţia sa, bunicii materni ai reclamantei, au dobândit în cote egale, ca bun comun, terenul de 1.800 mp, care nu este individualizat prin dimensiuni şi vecinătăţi şi, potrivit aceleiaşi încheieri, averea bunicului matern a fost culeasă de soţia supravieţuitoare, de fiicele M., E. şi L. (mama reclamantei), precum şi de nepoţii de fiu predecedat.
Cu certificatul de moştenitor nr. 21/1984, s-a făcut dovada că la decesul mamei reclamantei, în patrimoniul acesteia exista suprafaţa de 250 mp teren şi cota de ¾ din casa edificată pe acest teren, bunuri care au fost moştenite de către reclamantă şi tatăl său, însă aceste acte nu fac dovada că bunicul matern al reclamantei a fost titularul dreptului de proprietate al terenului în suprafaţă de 1.800 mp şi că acest teren a fost moştenit numai de către mama reclamantei.
Au mai fost depuse la dosar două acte de schimb, iar terenurile menţionate în acestea şi încheierea notarială din anul 1960, au fost identificate aleatoriu de expertul D.I., care a arătat că nu a deţinut nici un element sau reper pentru a le individualiza şi că terenul din actul iniţial de schimb din anul 1963, prin care bunicul matern al reclamantei schimbă cu G.A.C. „23 August" din comuna Câmpulung o suprafaţă de 0,20 ha teren din punctul „Măgura" şi primeşte o suprafaţă de 0,20 ha în punctul „Şoseaua Naţională", s-ar putea identifica cu cel deţinut de pârâtă.
În situaţia în care s-ar accepta identificarea aleatorie făcută de expert şi valabilitatea actelor de schimb, terenul pretins a ieşit legal din patrimoniul bunicului matern al reclamantei prin actul din anul 1963, motiv pentru care, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba despre un imobil preluat în mod abuziv.
Reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 1.800 mp.
Aceasta nu a respectat îndrumările Curţii Supreme de Justiţie şi obligaţia prevăzută de art. 112 C. proc. civ., în sensul că nu a precizat dacă doreşte despăgubiri băneşti sau produse, aspect care nu mai prezintă relevanţă juridică, întrucât reclamanta nu este îndreptăţită să mai primească de la pârâtă nici un fel de despăgubiri.
Pârâta este în curs de privatizare, situaţie în care, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia adresată către A.P.A.P.S. Bucureşti. Reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată această unitate, iar tribunalul, din oficiu, nu putea extinde cadrul procesual, cu încălcarea principiului disponibilităţii.
Ca atare, acţiunea a fost respinsă în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta M.A., prin procurator M.I.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a susţinut că a făcut dovada că notificarea a fost depusă în mod legal la unitatea deţinătoare care la acea dată era în administrare specială. De asemenea, tribunalul nu a avut în vedere că în afara celor două acte de schimb, reclamanta a depus la dosar adeverinţa emisă de Primăria Lereşti, cu care a făcut dovada că terenul a fost luat în mod abuziv, fără ca tatălui său să i se dea în schimb un alt teren. Tribunalul nu s-a conformat deciziei de casare, în sensul că nu a introdus în cauză persoana juridică care trebuia să acorde despăgubiri şi a reţinut greşit că nu este singura moştenitoare a autorului său.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 213 A din 26 noiembrie 2003, a respins ca nefondat apelul, constatând următoarele:
Din înscrisul nr. 541 din 18 iunie 2001, eliberat de A.P.A.P.S., rezultă că pârâta SC A. SA este în curs de privatizare, astfel că, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia adresată de reclamantă acesteia.
Reclamanta nu a dorit să cheme în judecată A.P.A.P.S., iar instanţa, din oficiu, nu putea să o introducă în proces pentru că ar fi încălcat principiul disponibilităţii.
A mai reţinut Curtea că tribunalul a analizat cele două acte de schimb şi a stabilit corect , în situaţia în care s-ar accepta identificarea aleatorie făcută de expert, că terenul pretins a ieşit legal din patrimoniul moştenitorilor bunicului matern al reclamantei, printre care a fost şi B.L., mama reclamantei, potrivit încheierii notariale din 28 aprilie 1960, prin actul de schimb din anul 1963, motiv pentru care, Legea 10/2001 nu este aplicabilă, imobilul nefiind preluat în mod abuziv.
Adeverinţa nr. 1348 din 23 mai 2003, eliberată de Primăria comunei Lereşti, potrivit căreia defunctul B.O. nu apare în evidenţele Primăriei cu teren agricol în punctul „Voineşti - Peste râu", nu schimbă cu nimic situaţia, deoarece aceasta nu înseamnă că terenul nu a fost primit prin acel act de schimb.
Reclamanta a depus la dosar copia actului sub semnătură privată din 15 iunie 1938, potrivit căruia, F.I. a vândut fiului său P.F., casa, curtea şi grădina de 400 mp precum şi terenul de 1.800 mp aflat lângă fabrica de hârtie Câmpulung. De asemenea, a depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat pentru aceleaşi imobile şi foaia de zestre din care rezultă că F.I.P. şi F.M. au înzestrat cu ocazia căsătoriei pe B.O. şi L., părinţii reclamantei, şi cu suprafaţa de 7,5 prăjini teren, situată lângă Dealul Măgura, lângă I.M.S. Terenul a făcut, însă, obiectul actelor de schimb, ieşind în mod legal din proprietatea autorului reclamantei, astfel că aceasta nu este îndreptăţită să primească de la pârâtă despăgubiri băneşti sau produse.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta M.A.
Fără a indica vreunul din motivele de recurs, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamanta critică Decizia Curţii de Apel Piteşti sub următoarele aspecte.
Se susţine că, la data la care a fost notificată, SC A. SA nu era în curs de privatizare. Prin ordinul A.P.A.P.S. din 8 aprilie 2002, unitatea notificată a intrat în procedura administrării speciale, ceea ce înseamnă că nu era unitate privatizată.
Se mai arată că instanţele au încălcat Decizia Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că nu au dispus introducerea în cauză a A.P.A.P.S.
Sub un al treilea aspect, se susţine că actele de schimb, invocate de instanţa de apel, nu sunt legale, deoarece nu au fost autentificate de un notar şi nu au fost semnate de B.O., A.H. şi B.
Faţă de motivele dezvoltate, Înalta Curte va analiza recursul în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi îl va respinge ca nefondat pentru următoarele motive:
Înalta Curte constată că prin notificarea adresată SC A. SA Câmpulung la 7 mai 2001, reclamanta M.A. a solicitat, invocând dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 1.800 mp teren. În notificare se arată că terenul ce a aparţinut tatălui său, B.O.C., se află în prezent în incinta SC A. SA, sub secţia prese mari, motiv pentru care retrocedarea nu este posibilă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 3 iulie 2001, reclamanta a solicitat ca unitatea notificată să fie obligată la măsuri reparatorii prin echivalent, avându-se în vedere suma de 50 dolari SUA pentru fiecare metru pătrat de teren.
Legea nr. 10/2001 prevede două posibilităţi de transmitere a notificării în situaţia în care se solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) din lege, notificarea se adresează prefecturii în raza căreia se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv.
Potrivit art. 27 din aceeaşi lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acţiuni sau titluri de valoare iar notificarea se adresează instituţiei publice implicate în privatizare în raza căreia este sau era situat imobilul.
Prin urmare, pentru a determina persoana juridică căreia trebuia să i se adreseze notificarea, era necesar a se stabili dacă, la data notificării, SC A. SA era o societate privatizată.
Susţinerea reclamantei că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 este întemeiată.
Art. 27 din lege vizează stabilirea regimului juridic al reparaţiilor în cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate integral sau într-o proporţie care nu permite aplicarea art. 20 din lege. Pentru acele societăţi comerciale care mai au cote de capital neprivatizate sunt aplicabile, însă, dispoziţiile art. 20 din lege, în măsura în care valoarea imobilului restituibil este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate.
Conform actelor aflate la dosar, prin Ordinul nr. 5 din 8 aprilie 2002 al Ministrului Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, s-a instituit procedura de administrare specială în perioada de privatizare la SC A SA.
Aşadar, la data notificării, 7 mai 2001, persoana juridică notificată de reclamantă nu avea calitatea de societate privatizată şi nici măcar calitatea de societate asupra căreia s-a instituit procedura de administrare specială. Acest lucru şi faptul că nu s-a făcut dovada preluării terenului cu titlu valabil de către stat, face ca în cauză să fie incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, şi nu cele înscrise în art. 27 din lege.
Cu toate acestea, soluţia respingerii acţiunii, pronunţată de tribunal, păstrată de instanţa de apel, este legală pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.
Prin art. 20 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit cine este competent şi are obligaţia să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, iar art. 24 alin. (1), invocat de reclamantă, prevede că atunci când restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Art. 23 alin. (1) din lege stabileşte obligaţia deţinătorului imobilului să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din lege.
Reclamanta a trimis pârâtei notificarea la data de 7 mai 2001 şi, anterior expirării termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege, a formulat acţiunea care face obiectul cauzei, înregistrată la data de 3 iulie 2001, prin care a cerut ca pârâta să fie obligată la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În lipsa dispoziţiei care să cuprindă oferta de restituire, nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 care, având caracter special, sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie. De aceea, pentru ca reclamanta să-şi poată realiza dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pe calea acţiunii directe, fără finalizarea procedurii prealabile, se impuneau a fi dovedite următoarele împrejurări:
- că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii;
- că pârâta este în culpă pentru lipsa răspunsului la notificare;
- că suprafaţa de teren preluată abuziv este deţinută de pârâtă;
- că restituirea în natură a terenului nu este posibilă.
În cauză, aceste împrejurări au fost dovedite doar parţial.
Reclamanta a demonstrat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, deoarece actele depuse la dosar în cursul procesului atestă că bunicul său matern a avut în proprietate suprafaţa de 1.800 mp teren, iar prin actele de schimb, neîntocmite în forma prevăzută de lege şi nesemnate de proprietar, nu s-a transferat dreptul de proprietate din patrimoniul acestuia în cel al G.A.C.
Nu s-a dovedit, însă, conduita imputabilă a pârâtei pentru lipsa răspunsului la notificare.
Acţiunea s-a înregistrat la instanţă anterior expirării termenului în care pârâta avea obligaţia emiterii dispoziţiei. Aceasta a invocat faptul că notificarea nu a fost însoţită de actele doveditoare şi de schiţa terenului pretins, necesară pentru stabilirea amplasamentului, iar reclamanta nu a contradovedit susţinerile pârâtei.
De asemenea, nu s-a făcut dovada că terenul înscris în actele invocate de reclamantă se află în incinta unităţii pârâte şi că pe întreaga suprafaţă de teren este construită secţia care produce caroserii, aşa cum susţine recurenta, împrejurări faţă de care se stabileşte dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent şi obligaţia pârâtei intimate de acordare a acestor măsuri, în raport cu art. 1, art. 7 şi art. 9 din lege. Textele consacră principiul restituirii în natură şi posibilitatea persoanei îndreptăţite de a opta pentru măsuri reparatorii numai în cazurile expres prevăzute de lege [art. 12 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 20 alin. (4)] sau dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere fizic ori juridic.
În lucrarea întocmită de ing. D.I. se precizează, pe baza actelor prezentate acestuia de către reclamantă, că nu există nici un element de reper pentru a fi identificată suprafaţa de 1.800 mp teren şi că amplasamentul menţionat în expertiză este stabilit conform indicaţiilor procuratorului M.I. iar pe schiţa aflată la fila 20 din dosarul instanţei de fond există menţiunea expresă „posibil amplasament", indicat de M.I.
Rejudecând cauza, instanţele s-au conformat deciziei de casare soluţionând cererea în cadrul fixat de reclamantă, cu respectarea principiului disponibilităţii şi a prevederilor art. 129 şi art. 130 C. proc. civ., texte menţionate în hotărârea instanţei de recurs.
De altfel, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în raportul juridic creat între reclamantă şi pârâtă prin înregistrarea notificării, există obligaţia pârâtei şi nu a A.P.A.P.S. de a emite, pe baza actelor prezentate de reclamantă, dispoziţia prevăzută de lege şi dreptul reclamantei privind atacarea dispoziţiei, în temeiul art. 24 alin. (7) şi (8) din lege.
Pentru considerentele expuse, soluţia respingerii acţiunii directe, având ca obiect obligarea pârâtei la plata de măsuri reparatorii în echivalent este legală.
Prin urmare, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 213/A din 26 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6271/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6243/2004. Civil. încuviintare executare... → |
|---|
