ICCJ. Decizia nr. 6271/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6271
Dosar nr. 12575/2004
Şedinţa de la 11 noiembrie 2004
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 6 iunie 2003, reclamantul P.M. a chemat în judecată civilă Primăria comunei Bragadiru şi Prefectura judeţului Ilfov pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligate să-i restituie dreptul de proprietate cu privire la terenul intravilan situat în comuna Bragadiru, să-i emită titlu de proprietate pe acest teren şi să fie obligate la plata daunelor cominatorii până la data la care îşi vor îndeplini obligaţiile.
Prin sentinţa civilă nr. 3069 din 1 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a - conflicte de muncă şi litigii de muncă, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Buftea, potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 18/1991.
Ca urmare a hotărârii de declinare, reclamantul a formulat o nouă cerere la Judecătoria Buftea, solicitând obligarea pârâtelor Primăria comunei Bragadiru şi Prefectura judeţului Ilfov să-i reconstituie dreptul de proprietate cu privire la acelaşi imobil.
La termenul din 3 noiembrie 2003, instanţa a dispus conexarea celor două dosare format.
Prin sentinţa civilă nr. 3162 din 14 noiembrie 2003, Judecătoria Buftea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria comunei Bragadiru şi a respins cererea împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă. De asemenea, a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura judeţului Ilfov ca neîntemeiată şi tot ca neîntemeiată cererea conexă formulată în contradictoriu cu Prefectura judeţului Ilfov.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul P.M.
Prin Decizia civilă nr. 1377 din 28 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a apelului, cu motivarea că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 195/2004, în materia fondului funciar, apelurile se soluţionează de tribunale.
Prin Decizia nr. 467 A din 16 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Tribunalul a reţinut că în materia cererilor conexe, codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii speciale în ceea ce priveşte competenţa soluţionării apelului atunci când obiectul cererii principale şi al cererii conexe ar atrage competenţa materială a două instanţe distincte, astfel cum o face în cazul cererilor accesorii şi incidentale pentru care operează o prorogare legală de competenţă. Constatând că temeiurile juridice invocate în cele două cereri conexe sunt diferite, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 169/1997, Tribunalul a apreciat că cererea principală este cea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, hotărând în consecinţă.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pentru următoarele motive:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 6 iunie 2003, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 18/1991. În situaţia de fapt prezentată, a făcut referire la încercările de a redobândi suprafaţa de teren în litigiu în temeiul legilor fondului funciar şi la faptul că punerea în posesie nu s-a realizat pe vechiul amplasament.
În cererea conexă, înregistrată la 14 august 2003 pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul indică drept temei al cererii sale dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/200.
Prin urmare, chiar dacă reclamantul îşi fundamentează cererile pe dispoziţii legale diferite, ambele cereri au acelaşi obiect, pretenţiile reclamantului fiind aceleaşi.
Este adevărat faptul că o anume situaţie de fapt expusă şi probată trebuie calificată juridic de instanţele de judecată, lămurirea şi explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituţiilor şi regulilor juridice aplicabile. În acelaşi timp însă, calificarea juridică a unei situaţii de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilităţii, schimbându-se, astfel, total obiectul şi temeiul juridic al acţiunii.
Or, în motivele de apel depuse la 26 aprilie 2004 reclamantul arată că instanţa „nu a înţeles acţiunea formulată de mine şi nu s-a pronunţat pe temeiul juridic invocat, respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001".
În consecinţă, constatând că instanţele au fost sesizate cu un litigiu ce vizează aplicarea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte va trimite dosarul Curţii de Apel Bucureşti ca instanţa competentă să soluţioneze apelurile în această materie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabileşte competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinţei civile nr. 3162 din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei Buftea în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 626/2004. Civil. Partaj succesoral. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6257/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
