ICCJ. Decizia nr. 6362/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 7686/2001, reclamanții M.D. și M.M. au chemat în judecată pe pârâta SC G.C.L.T. SA Târgoviște, solicitând obligarea acesteia să le restituie imobilele compuse din 2 corpuri de casă și teren, în suprafață de 1640 mp, situate în Moreni, restituire solicitată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
S-a mai solicitat ca, în baza prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 336 din 11 octombrie 1995, nr. 337 din 11 octombrie 1995 și nr. 418 din 28 decembrie 1995 încheiate de SC G.C.L.T. SA Târgoviște, în calitate de vânzător și O.S., G.D., G.A.L. și respectiv B.E., în calitate de cumpărători, contractele nefiind încheiate conform prevederilor legale în vigoare, acestea fiind perfectate cu rea credință.
S-a solicitat și ca, în cazul în care intimata nu va putea restitui în natură imobilele menționate, aceasta să fie obligată la despăgubiri, ce urmează a fi stabilite pe bază de expertiză.
Pe parcursul judecării pricinii au formulat cerere de intervenție în interes propriu G.A.L., G.D., B.E. și O.S., prin care au solicitat respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată, arătând că, în privința imobilelor în litigiu, s-a stabilit prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, că intervenienții sunt proprietarii lor, că s-a statuat cu putere de lucru judecat că aceste imobile nu au fost niciodată proprietatea autorilor reclamanților, fiind construite în anul 1904 de către societatea A.R., iar ulterior au fost predate societății D.R., lucru recunoscut chiar de autoarea contestatorilor.
De asemenea, au formulat cerere de intervenție accesorie T.M., S.I., P.E. și S.M., susținând acțiunea reclamanților.
Prin sentința nr. 507 din 15 iulie 2002, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a instanței, a fost respinsă acțiunea și cererile de intervenție accesorie și de intervenție în interes propriu.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că M.D. și M.M., în calitate de moștenitori ai mamei lor Nicolae Elena, deși prin sentința nr. 1411/1999 a Judecătoriei Moreni s-a respins acțiunea în revendicare formulată de aceasta, pot solicita, în conformitate cu art. 48 din Legea nr. 10/2001, indiferent de natura soluțiilor pronunțate anterior intrării în vigoare a legii, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Pe baza probelor administrate în cauză, instanța de fond a concluzionat că edificarea construcțiilor în litigiu a avut loc în anii 1904-1930, de către societatea A.R., fiind folosite ca locuințe de serviciu, nejustificându-se așadar cererea de restituire a bunurilor, reclamanții nedovedind dreptul lor de proprietate asupra acestora.
Pe cale de consecință, s-a respins acțiunea și pentru capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a construcțiilor și a titlurilor de proprietate, inclusiv a Ordinului Prefectului pentru terenurile aferente, reținându-se că înstrăinarea imobilelor s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 61/1990 și Legii nr. 85/1992, actele fiind încheiate de către intervenienți cu bună credință.
Instanța de fond a mai reținut, cu privire la terenuri că, potrivit contractului de închiriere încheiat între G.C.N. și societatea D.R., proprietarul grădinii a devenit după moartea proprietarului, nepoata acestuia, M.A.Ș., care poate solicita restituirea acestuia.
Pentru aceleași considerente, au fost respinse și cererea de intervenție în interesul reclamanților, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.M. la 12 aprilie 2002.
Referitor la competența materială, tribunalul a reținut că acestuia îi revine, potrivit art. 31 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, competența de a soluționa atât cererea principală, cât și cererile accesorii.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții M.D. și M.M., cât și intervenienta S.M., precum și intervenienții G.A.L., G.D., O.S. și B.E., criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 158 din 19 decembrie 2002, a menținut soluția dată, prin respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de reclamanți și de intervenienta S.M. și a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de intervenienții G.A.L., G.D., B.E. și O.S.
împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții M.D. și M.M., precum și intervenienta S.M.
Prin recursul declarat, reclamanții M.D. și M.M. au invocat motivele de nulitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 5, 7, 10 și 11 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a judecat în complet de judecător unic, că sentința este lovită de nulitate absolută pentru că nu s-a pronunțat în contradictoriu cu toate părțile din proces, respectiv cu SN P. SA, Schela Moreni, că instanța a ignorat faptul că au dovedit lipsa bunei credințe atât a vânzătorilor, cât și a cumpărătorilor la încheierea actului de înstrăinare a bunului, că instanța nu s-a pronunțat asupra unor probe ce erau hotărâtoare, precum și greșita reținere a aspectului că imobilele au fost construite în 1904 de A.R., când, de fapt, reclamanții pretind că au fost edificate de bunicul lor în anul 1928.
Recursul formulat de intervenienta în interes propriu S.M. critică hotărârile instanțelor de fond și de apel pentru respingerea cererii ei privind restituirea în natură și a suprafeței de 320 mp și pentru că greșit s-a reținut imposibilitatea restituirii terenului în natură, urmând a i se acorda despăgubiri prin echivalent bănesc.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Referitor la recursul formulat de reclamanți, primul motiv de recurs este nefondat, față de prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, conform cărora "cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judecă de un singur judecător".
Cu privire la critica vizând nepronunțarea instanței în contradictoriu cu SN P. SA, schela Moreni, aceasta urmează a fi respinsă, de asemenea, ca neîntemeiată.
La termenul din 11 ianuarie 2002 contestatorii au solicitat, iar instanța a dispus introducerea în caută a SNP P., sucursala Târgoviște, Schela Moreni; acesta a formulat întâmpinare, a depus acte, iar citația pentru termenul din 15 martie 2002, a fost însoțită de copii ale actelor dosarului, ce i-au fost comunicate.
Așa cum corect a reținut instanța de apel, faptul că în dispozitivul sentinței nu a fost menționată ca parte în proces și Schela Moreni, nu poate afecta legalitatea și temeinicia sentinței atacate, în realitate, în Târgoviște, aflându-se sediul sucursalei P. Târgoviște, a SNP P. București, parte în proces.
Nu poate fi primit nici cel de-al treilea motiv de recurs, ce face referire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare către foștii chiriași, deoarece, cu privire la validitatea contractului de vânzare-cumpărare s-a pronunțat sentința civilă nr. 1411/1990 de către Judecătoria Moreni, hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins acest capăt de cerere.
în situația contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, în materia acțiunii în nulitatea actelor de vânzare cumpărare trebuie avute în vedere prevederile art. 46 din această lege.
în dosar s-a stabilit că imobilele vândute foștilor chiriași nu au fost proprietatea autorilor recurenților, or, atâta vreme cât aceștia nu au probat titlul de proprietate al autorului lor, atât cererea de acordare de măsuri reparatorii, cât și cea privind nulitatea actelor de înstrăinare au fost corect respinse.
De altfel, acest motiv este unul de netemeinicie și nu de nelegalitate și nu poate fi invocat în recurs.
Nu se poate reține nici critica exprimată în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare.
Astfel, S.C. G.C.L.T. Dâmbovița a depus în apărare o serie de acte în copie, prezentându-le instanței și în original, așa cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 12 aprilie 2002.
La rândul său, SNP P., sucursala Târgoviște, Schela Moreni, prin reprezentantul său, a depus în original o serie de acte, potrivit încheierii de la data de 26 aprilie 2002, fără ca, la termenul din 31 mai 2002, ori la cel din 10 iulie 2002, să mai fie reiterată de către reclamanți cererea de verificare a scriptelor.
în ceea ce privește cel de-al cincilea motiv de recurs, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Oricum, este de reținut că, în speță, construcțiile ce fac obiectul litigiului nu au fost proprietatea autorilor recurenților, ci au fost construite în anul 1904 de către fosta societate A.R., ca locuințe pentru salariați, fapt probat cu acte, martori, expertize tehnice efectuate în cauză.
Imobilele, teren + construcții, au fost preluate de stat în baza Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 în totalitate de la societatea A.R., care era o societate olandeză-engleză.
Cu alte cuvinte, reclamanții nu au făcut proba titlului de proprietate în cererea de restituire în natură, iar procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este o revendicare de tip special, în care inexistența titlului conduce la paralizarea acțiunii.
în ceea ce privește recursul intervenientei S.M., este neîntemeiată susținerea acesteia conform căreia, în mod greșit i-a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu.
într-adevăr, cu actele depuse la dosar, aceasta a făcut dovada că este una și aceeași persoană cu M.A.Ș., căreia i-a revenit, în urma decesului lui G.C.N., terenul grădină situat în Moreni, pe care autorul acesteia îl închiriase în baza contractului încheiat la 2 august 1937 cu societatea D.R.P., restul terenului curte și construcțiile situate pe acesta, revenind mamei contestatorilor.
Intervenientei i s-au atribuit în proprietate 300 mp teren situat în str. F., în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul Prefectului din 28 decembrie 1999.
Ea a solicitat, de asemenea, în temeiul Legii nr. 10/2001 o diferență de 320 mp teren în natură; solicitarea aceasta nu putea fi primită câtă vreme, pe de o parte, nu s-a făcut dovada existenței unei suprafețe libere de teren, de 320 mp, a cărei restituire în natură a fost cerută de intervenientă, iar pe de altă parte, prin Ordinul Prefectului nr. 316 din 14 decembrie 1996 depus la dosar, intervenientei B.E. i-a fost atribuită în proprietate suprafața de 312,25 mp teren, în temeiul prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 418/1995 de către aceasta, ținându-se cont și de prevederile art. 10 din Legea nr. 85/1992.
S.M. a atacat în instanță acest ordin, dar, prin sentința civilă nr. 886/2000, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac, acțiunea a fost respinsă.
Totodată, prin adresa nr. 23 din 6 februarie 2002 a primarului orașului Moreni, i s-a comunicat acesteia că, în urma analizării notificării depuse de ea în temeiul Legii nr. 10/2001, comisia a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc, urmând, deci, să-i fie acordate despăgubiri, nefiind posibilă restituirea în natură.
Astfel încât, în mod corect instanțele au respins cererea de intervenție în interes propriu a intervenientei S.M.
Față de argumentele de mai sus, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6473/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6363/2004. Civil → |
|---|
