ICCJ. Decizia nr. 6508/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2002 sub nr. 2020 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta B.P.C. în contradictoriu cu Consiliul Local Lugoj (după declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj și precizarea acțiunii) a solicitat să se constate că imobilul situat în Lugoj, a fost abuziv naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, de la părinții săi.
A solicitat de asemenea să se dispună radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. și intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în calitate de unică moștenitoare a foștilor proprietari tabulari.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deși părinții săi făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, totuși imobilul în litigiu a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Consiliul local Lugoj a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă, arătând că aceasta a mai revendicat acest imobil dar prin decizia civilă nr. 1661 din 13 decembrie 1994, irevocabilă, acțiunea a fost respinsă.
Totodată, pârâtul a arătat că o parte din acest imobil se află în prezent, în patrimoniul SC A. SA Timișoara fiind folosită de farmacia "îngerul Farm" în temeiul unui contract de închiriere.
Judecătoria Lugoj, prin sentința civilă nr. 1748 din 28 august 2002, rămasă irevocabilă prin neapelare la data de 27 septembrie 2002, a admis acțiunea formulată de către reclamantă, a constatat că măsura naționalizării imobilului situat în Lugoj, a fost abuzivă și a dispus radierea Statului Român din C.F. și intabularea dreptului de proprietate pe numele reclamantei în cotă de 1/1.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată este întemeiată și a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât autorii ei, proprietarii tabulari, prin dispozițiile art. II din acest decret erau exceptați de la naționalizare, făcând parte din categoriile socio-profesionale menționate în acest text de lege.
S-a mai reținut că reclamanta a solicitat restituirea imobilului și în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, dar soluționarea acelei cereri este suspendată până la soluționarea acestei cauze întemeiată pe prevederile dreptului comun.
Instanța a mai constatat că deși pârâtul a arătat prin întâmpinare că o parte din imobil aparține SC A. SA Timișoara, reclamanta nu înțelege să cheme în judecată respectiva societate și în conformitate cu principiul disponibilității, instanța nu poate introduce în cauză această persoană juridică.
Se mai menționează în hotărârea instanței de fond că reclamanta a mai solicitat restituirea imobilului printr-o altă acțiune, însă printr-o decizie a Curții de Apel Timișoara, acea acțiune a fost respinsă, reținându-se că în mod greșit s-a reținut că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, când în realitate, preluarea imobilului s-a făcut în baza Decretului nr. 134/1949.
în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. c C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 1748 din 20 august 2002 a Judecătoriei Lugoj, (irevocabilă la data de 25 septembrie 2003) considerând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată, aceasta este și vădit netemeinică.
Se susține că instanța a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ. întrucât între părți a mai existat un proces având același obiect și aceeași cauză, soluționând în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1662 din 13 decembrie 1994 de către Curtea de Apel Timișoara.
Prin acea hotărâre a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținându-se că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel cum în mod greșit s-a pretins prin acțiune, ci în temeiul Decretului nr. 134/1949, așa încât împrejurarea că foștii proprietari făceau parte din categoria socio-profesională exceptată de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950, nu au nici o relevanță.
în consecință, se mai susține, instanța sesizată cu cea de a doua acțiune, având același obiect și aceeași cauză, nu putea să soluționeze fondul litigiului, fără să respecte adevărul stabilit pe cale judecătorească în prima acțiune.
în motivarea recursului în anulare se arată că excepția autorității lucrului judecat putea fi invocată de către instanță chiar și în fața instanțelor de recurs, fiind necesar ca în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, instanța să pună chiar din oficiu în discuție excepția autorității de lucru judecat.
Totodată se mai arată că invocarea de către pârât a împrejurării că o parte din imobil făcea parte din patrimoniul SC A. SA prin efectul Legii nr. 15/1990, nu a fost analizată prin prisma art. 64 și urm. C. proc. civ. referitoare la
arătarea titularului dreptului, ca modalitate de atragere a terților în proces.
în acest sens se mai susține că numai după citarea acestei părți în cauză și după administrare de probe instanța ar fi putut analiza consecințele neînscrierii în C.F. a dreptului de proprietate a acestei persoane juridice.
Reclamanta-intimată depune la dosar o întâmpinare prin care solicită respingerea recursului în anulare, arătând că din punct de vedere procedural recursul în anulare nu mai putea fi promovat la data de 11 septembrie 2003 pentru că prin O.G. nr. 58 din 27 august 2003 dispozițiile legale prevăzând această cale extraordinară de atac fuseseră abrogate.
Pe fond, se susține că nu există autoritate de lucru judecat întrucât în prezenta acțiune temeiul de drept este Legea nr. 10/2001, iar în acțiunea anterioară temeiul de drept era dreptul comun.
Recursul în anulare este fondat.
Este de reținut în primul rând în ceea ce privește admisibilitatea promovării acestui recurs, că prin O.G. nr. 58 din 28 iunie 2003 intrată în vigoare la data de 27 august 2003 prevederile art. 330-3304 au fost abrogate și ca atare instituția recursului în anulare a fost desființată.
Prin art. II alin. (3) din aceeași O.G. s-a prevăzut însă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței în cazul în speță hotărârea recurată a devenit irevocabilă la 23 septembrie 2002) rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.
în consecință, reglementarea legală care era în vigoare la acea dată respectiv art. 3301alin. (1) C. proc. civ. prevedea că recursul în anulare pentru cazul prevăzut de art. 330 pct. 2 se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă (23 septembrie 2002) respectiv înregistrarea recursului la 11 septembrie 2003, deci în termenul de 1 an.
în ceea ce privește motivele invocate în recursul în anulare este necesar ca mai înainte de a fi examinate să fie făcută o analiză a "evoluției precizărilor acțiunii" formulată de către reclamantă.
Astfel prin cererea inițială de chemare în judecată reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât acesta a fost preluat fără titlu de către stat de la autorii ei, care erau proprietari tabulari.
în acest sens, s-a susținut că preluarea de către stat s-a făcut prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât proprietarii imobilului făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare.
Se mai susține că și naționalizarea în baza Decretului nr. 134/1949 a fost făcută pe numele unei alte persoane care deține inventarul mobil al farmaciei.
în drept reclamanta a invocat prevederile Decretului nr. 92/1950, ale art. 2 lit. g) și h), art. 20 alin. (1), art. 46 alin. (2), (3) și (4), art. 28 din Legea nr. 10/2001.
La data de 25 februarie 2002 reclamanta face o primă precizare a acțiunii în sensul că solicită restituirea în natură a imobilului în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
După ce cauza a fost declinată la Judecătoria Lugoj, reclamanta și-a precizat din nou acțiunea în sensul că acțiunea se întemeiază pe prevederile dreptului comun solicitând " să se constate că imobilul a fost preluat abuziv" (dosar Judecătoria Lugoj).
De menționat că la dosar Judecătoria Lugoj, există o adresă emisă de către Comisia locală de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2002 din care rezultă că soluționarea cererii administrative formulată de către reclamantă în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este suspendată.
De asemenea este de menționat că reclamanta a declarat (același dosar) că nu înțelege să cheme în judecată pe SC A. SA care ocupă o parte din imobil, întrucât proprietar al imobilului este Statul Român.
De reținut de asemenea că în hotărârea recurată prin recursul în anulare s-a reținut printr-un considerent că a mai fost o acțiune anterioară prezentei cauze prin care reclamanta a solicitat să se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, acțiune care a fost respinsă în recurs prin hotărâre irevocabilă în care s-a reținut că imobilul în litigiu nu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ci în baza Decretului nr. 134/1949 și în consecință "nu se pune problema autorității de lucru judecat".
în ceea ce privește această problemă a autorității de lucru judecat, între decizia civilă nr. 1662 din 13 decembrie 1954 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și hotărârea dată în prezenta cauză, urmează a constata că deși ea a fost sesizată de către instanță, nu a fost analizată problema, fiind tangențial evitată printr-o sintagmă "nu se pune problema" nemotivată de loc.
Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 1201 C. civ. și în art. 166 C. proc. civ. ca o excepție de fond, peremptorie, absolută și dirimantă.
Această excepție este de ordine publică și pe cale de consecință, nu se poate renunța la beneficiul ei.
Desigur că pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, excepția trebuie pusă în discuția părților.
Instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu recursul în anulare, nu a procedat în acest sens și, în consecință sub acest aspect recursul este fondat și urmează a fi admis.
Având în vedere dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul în anulare a fost admis
în consecință, instanța de trimitere urmează a verifica care este cadrul juridic al acțiunii reclamantei după precizările succesive, având în vedere și împrejurarea că acțiunea reclamantei a fost formulată la data de 5 februarie 2002, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și faptul că ea este formulată ca o acțiune în constatare ca de altfel și prima acțiune în legătură cu care urmează a se stabili dacă constituie o autoritate de lucru judecat sau nu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6555/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6557/2004. Civil → |
|---|
