ICCJ. Decizia nr. 6520/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 12 noiembrie 2002 sub nr. 7207 pe rolul Tribunalului București reclamanta Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului sector 3 a solicitat instanței că prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună decăderea pârâtei P.D. din drepturile părintești privind pe minora P.M.M. născută la data de 9 noiembrie 2000 în Alexandria județul Teleorman și delegarea acestor drepturi către Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului sector 3.
Tribunalul București, secția a III-a, prin sentința civilă nr. 328 din 26 martie 2003 a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a apreciat având în vedere temeiul de drept al acțiunii, respectiv dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 26/1997 coroborate cu cele prevăzute de art. 109 C. fam. că pentru a dispune o asemenea măsură care are caracterul unei sancțiuni civile, era necesar ca reclamanta să fi dovedit că pârâta, mama minorei, s-a făcut vinovată de o gravă neglijență în îndeplinirea îndatoririlor sale părintești, ori în speță nu s-au făcut asemenea dovezi.
Instanța de fond mai reține că în speță eventual s-ar fi justificat solicitarea aplicării dispozițiilor Legii nr. 47/1993 privind declararea abandonului judecătoresc și nu luarea celei mai grave măsuri și anume, decăderea mamei din drepturile părintești.
împotriva acestei hotărâri a instanței de fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a III- a, prin decizia civilă nr. 414 din 12 septembrie 2003 a respins apelul declarat de către reclamantă.
Se reține de către instanța de apel că temeiul de drept invocat de către reclamantă în acțiunea sa, respectiv prevederile art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/1997 referitoare la măsurile de protecție a copilului aflat în dificultăți, vizează situația în care s-a decis plasamentul copilului în regim de urgență, ori în speță nu este vorba de o asemenea măsură de ocrotire a minorei.
Se mai reține că o asemenea măsură de ocrotire a minorei a fost luată inițial (plasament la o persoană juridică) ulterior plasament a fost la un asistent maternal profesional, iar în prezent minora a fost încredințată către același asistent maternal, prin hotărârea nr. 1085 din 1 octombrie 2002 a Comisiei pentru protecția minorului.
Se apreciază de către instanța de apel că în aceste condiții devin aplicabile prevederile art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 26/1997 și ca atare exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești revine persoanei căreia i-a fost încredințat copilul.
Se conchide de către instanța de apel că "măsura de ocrotire a încredințării este incompatibilă cu sancțiunea decăderii din drepturile părintești", iar în speță "instanța de judecată nu are posibilitatea să verifice în mod concret" modul de exercitare a drepturilor părintești de către pârâtă și a "dezinteresului manifestat de mamă prin întreruperea totală a legăturilor cu copilul imediat după naștere".
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii pronunțată de către instanța de apel, invocând motive de nelegalitate.
Se susține în esență că instanțele au făcut o aplicare greșită a legii, considerând că prevederile art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/1997 și prevederile art. 8 din H.G. nr. 1205/2001 nu sunt aplicabile în cauză.
Se mai arată de către recurentă că din comportamentul pârâtei mama minorei, după nașterea acesteia, rezultă în mod vădit dezinteresul acesteia pentru copilul său.
Recursul este fondat.
Astfel este de reținut că instanțele atât de fond cât și de apel nu au soluționat de fapt cauza care a fost dedusă judecății.
în acest sens urmează a reține că instanța de fond a apreciat că, de fapt, acțiunea ar justifica aplicarea dispozițiilor Legii nr. 47/1993 și declararea abandonului judecătoresc și nu măsura decăderii mamei din drepturile părintești.
Instanța de apel, în considerentele pe care le-a avut în vedere pentru a aprecia că apelul reclamantei este nefondat, a arătat în mod expres că acestea "completează argumentele reținute de primă instanță".
în atare situație s-a reținut pe de o parte că motivele din acțiunea reclamantei s-ar încadra în dispozițiile din Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului, iar pe de altă parte în speță s-ar aplica prevederile art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 26/1997.
în ceea ce privește temeiul de drept invocat în acțiune de către reclamantă, respectiv art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/1997, instanța de apel apreciază că dispozițiile invocate de către reclamantă nu sunt incidente în speță întrucât aceste prevederi se aplică în ipoteza în care în legătură cu copilul aflat în dificultăți s-a luat măsura plasamentului copilului în regim de urgență, nu încredințarea lui, ca în cazul în speță.
Cu privire la această interpretare a legii urmează a constata că în alin. (4) al art. 15 din O.U.G. nr. 26/1997 se prevede în mod expres "odată cu hotărârea de încredințare, comisia va sesiza instanța judecătorească, pentru decăderea părinților sau, după caz, a unuia dintre aceștia din drepturile părintești" și deci reclamanta, în acțiunea sa a invocat un temei legal.
Temeinicia acțiunii față de acest temei de drept, care urmează a fi analizată având în vedere și dispozițiile art. 109 și art. 101 C. fam., care de fapt constituie sediul măsurii decăderii din drepturile părintești, ar urma să fie făcută în baza probelor administrate în cauză.
în speță aceste probe nu au fost administrate și în conformitate cu prevederile art. 314 C. proc. civ. înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate pronunța asupra fondului cauzei decât în situațiile în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, ceea ce în prezenta cauză nu s-a realizat.
Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate recursul a fost admis, a fost casată decizia pronunțată de curtea de apel și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului formulat de către reclamantă, acestei instanțe.
Judecarea apelului urmează a fi făcută avându-se în vedere temeiul de drept invocat de către reclamantă și, după administrarea de probe necesare pentru stabilirea dacă situațiile prevăzute de art. 109 C. fam. sunt întrunite în cauză, în plus, dacă Comisia după încredințarea minorei conform art. 21 din O.U.G. nr. 29/1997, a stabilit o contribuție lunară în sarcina pârâtei și dacă, în caz afirmativ, aceasta a plătit-o.
De asemenea să se verifice modul în care a fost soluționată cererea pârâtei înregistrată sub nr. 6332 din 19 noiembrie 2001 prin care a solicitat aprobarea reintegrării în familie a minorei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6618/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6519/2004. Civil → |
|---|
