ICCJ. Decizia nr. 845/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 845
Dosar nr. 42957/1/2004
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 30 martie 2004, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de contestatoarea B.M., în contradictoriu cu primarul municipiului Oradea, a anulat dispoziţia de respingere a notificării nr. 656 din 13 iunie 2003, emisă de primarul municipiului Oradea şi a dispus ca primarul să emită o nouă dispoziţie pentru restituirea în natură, în favoarea contestatoarei în calitate de moştenitoare a defunctului G.I., a cotei de 3/16 părţi din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. Seleuş, cu nr. top 629/72.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că dreptul numitului G.I. asupra cotei de 3/16 din imobilul care face obiectul procesului este intabulat în cartea funciară. Imobilul este alcătuit din „loc de casă cu casă în Berărie, în suprafaţă de 719 mp", iar cota de 3/16 a fost preluată de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974. În Decizia nr. 291 din 4 iulie 1977 exista precizarea că despăgubirile se vor plăti prin Circumscripţia financiară a Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului Oradea, iar la data de 20 august 1977 s-a întocmit proces-verbal de predare-primire.
Reţine instanţa de fond, că pentru diferenţa de 13/16 din imobil este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea contestatoarei, sub B.9 şi B.14, cu titlu de cumpărare şi moştenire şi că G.I. a fost declarat mort prin sentinţa civilă nr. 379/C/2003 a Tribunalului Bihor, fiind stabilită ca dată a morţii, data de 31 decembrie 1977.
Pentru cota de 3/16 din imobil, contestatoarea a formulat notificarea înregistrată la nr. 621/N/2001, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar tabular, însă, prin dispoziţia nr. 656 din 13 iunie 2003, primarul municipiului Oradea a respins notificarea, cu motivarea că, în sensul prevederilor din capitolul 2 pct. 1.4. lit. B) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001, preluarea nu a fost abuzivă, pentru că proprietarul a fost îndestulat rezonabil şi a avut vocaţia de a fi îndestulat dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi ţara.
Se mai reţine, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care enumeră preluările abuzive în mod exemplificativ şi nu limitativ, iar preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuzivă, pentru că nu a existat acordul de voinţă al fostului proprietar, „care nu avea posibilitatea de a alege altfel decât s-a stipulat în actul de preluare", iar despăgubirile acordate erau modice.
De altfel, primirea de despăgubiri nu exclude restituirea în natură a bunului. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „nu pot modifica dispoziţiile legii, ci doar o explicitează în vederea aplicării ei", iar în cauză nu s-a făcut dovada achitării despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 291 din 4 iulie 1977.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 877/A din 9 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul primarul municipiului Oradea împotriva acestei sentinţe, instanţa de apel reţinând că preluarea a fost abuzivă, pentru că fostul proprietar nu a avut posibilitatea de opţiune, aşa cum susţine apelantul. Faţă de prevederile Decretului nr. 223/1974, în ipoteza înstrăinării imobilului anterior datei când a fost preluat de stat înstrăinarea era consecinţa unei constrângeri şi nu rodul manifestării libere de voinţă.
Se mai reţine, că reclamanta este îndreptăţită la restituirea cotei de 3/16 din imobil, pentru că nu s-a făcut dovada achitării despăgubirilor, iar caracterul abuziv al preluării există chiar şi în ipoteza plăţii despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, primarul municipiului Oradea, care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că în mod greşit prin hotărârea atacată s-a reţinut că preluarea bunului a fost abuzivă.
Arată recurentul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale HG nr. 498/2003, „incidenţa preluării abuzive nu se prezumă, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii".
De aceea, în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974, trebuie făcută distincţia după cum bunul a trecut în proprietatea statului fără plată sau ca urmare a cererii de plecare definitivă din ţară, pentru că în a doua ipoteză „proprietarul a fost îndestulat rezonabil prin preţul primit sau putea înstrăina imobilul înainte de a se formaliza intenţia de a părăsi ţara".
Contravaloarea bunului se stabilea, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, iar trecerea lui în proprietatea statului realizându-se prin înstrăinare, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Mai arată recurentul, că în art. 2 alin. (1) lit. g) şi art. 12 din Legea nr. 10/2001, sunt folosite noţiunile preluare şi despăgubire, pe când Decretul nr. 223/1974, folosea termenii înstrăinare şi contravaloare, iar înstrăinarea nu echivalează cu preluarea abuzivă, după cum nici contravaloarea imobilului înstrăinat nu echivalează cu despăgubirea.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente.
Susţinerile recurentului fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă prevederile acestui text nu sunt incidente în cauză.
Potrivit actelor depuse la dosar, la data de 4 iulie 1977 s-a dispus trecerea în proprietatea statului, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974, a cotei de 3/16 din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. Seleuş, sub nr. top 629/72, care face obiectul cererii reclamantei.
Preluarea s-a făcut în baza deciziei nr. 291 din 4 iulie 1977, emisă de Consiliul popular al judeţului Bihor, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Oradea, str. V., precum şi a cotei de 1/8 din imobilul situat în str. P. (toate imobilele aparţinând numiţilor G.I. şi G.J.), iar despăgubirea în valoare de 17.896,78 lei a fost stabilită pentru toate imobilele preluate prin această decizie.
Prin dispoziţia contestată s-a respins notificarea formulată de reclamantă, cu precizarea că se are în vedere referatul comisiei interne, prin care se propune respingerea cererii de restituire, în raport cu pct. 1.4. lit. B) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, care pentru situaţia formulării cererii de plecare definitivă din ţară, prevede că preluarea nu a fost abuzivă, pentru faptul primirii de către proprietar a preţului pe locuinţa înstrăinată statului sau pentru că acesta avea vocaţia de a fi îndestulat rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara.
Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este însă reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare al legii este stabilit de art. 2 care enumera situaţiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără să facă distincţie între modurile de preluare, cu sau fără titlu valabil.
De aceea, corect prin hotărârea atacată s-a păstrat sentinţa apelată, prin care dreptul reclamantei a fost stabilit în raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi nu cu cele invocate de pârât, deoarece reglementarea de la pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice, care stabileşte caracterul neabuziv al preluării, contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Or, potrivit Constituţiei României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voinţa proprietarului de a înstrăina imobilul.
Potrivit art. 2 alin. (2) din decret, persoanele care făceau cerere de plecare definitivă din ţară erau obligate să înstrăineze construcţia (terenul trecea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri), iar înstrăinarea se putea face numai către stat.
Se realiza astfel o vânzare forţată către stat, iar preluarea imobilului se făcea printr-o decizie de trecere în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri al cărei cuantum era stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.
Proprietarul nu putea înstrăina imobilul altei persoane, cu scopul de a obţine un preţ corespunzător, pentru că, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, dacă înstrăinarea construcţiei se făcea în alt mod decât cel stabilit de art. 2 din decret, în scopul eludării prevederilor decretului, actul de înstrăinare era nul de drept.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Oradea împotriva deciziei civile nr. 877 din 9 septembrie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 927/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 894/2004. Civil. Despagubiri. Recurs → |
|---|
