ICCJ. Decizia nr. 10803/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 470/2003, Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, a fost admisă acțiunea reclamanților V.F., C.E., M.M. și Ș.M. în sensul obligării Primarului municipiului Drăgășani să emită dispoziție de restituire în echivalent pentru construcțiile demolate, la valoarea de 129.912.000 lei, precum și în sensul obligării SC B. SRL Drăgășani prin administratorul său S.F., pentru terenul în suprafață de 84 mp, la valoarea de 4533 dolari SUA.
Apelurile declarate de pârâții SC B. SRL Drăgășani și Primăria municipiului Drăgășani au fost admise prin decizia civilă nr. 210/2004 a Curții de Apel Pitești în sensul înlăturării din conținutul dispoziției de restituire, a mențiunilor privitoare la valoare.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut în esență că, față de dispozițiile cuprinse în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 la art. 10 alin. (8) A și B, obligația stabilirii contravalorii măsurilor reparatorii, revine unității deținătoare care trebuie să o cuprindă în conținutul dispoziției. Numai în situația în care persoana îndreptățită este nemulțumită de cuantumul despăgubirii, se va adresa instanței de judecată a cărei competență se rezumă doar la cenzurarea cuantumului acestor sume și nu la a stabili ea însăși despăgubirile cuvenite.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, recurs prin care i-au adus critici pentru faptul înlăturării mențiunilor cu privire la valoarea construcțiilor și terenului expropriat.
Astfel, în opinia recurenților, decizia pronunțată în apel, încalcă atât prevederile Legii nr. 10/2001,art. 10 alin. (6) și (7) cât și pe cele ale art. 10.8 lit. a) și b) din Normele Metodologice de aplicare care trebuie interpretate în sensul obligativității stabilirii valorii măsurilor reparatorii acordate în echivalent.
Recursul este fondat.
Problema juridică dedusă judecății, aceea a competenței instanței de judecată de a stabili valoarea despăgubirilor în cazul măsurilor reparatorii acordate prin echivalent, trebuie soluționată prin prisma dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001. Potrivit acestei legi, așa după cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) și art. 10 pct. 8 și 9, în toate cazurile în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă, se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, precizându-se totodată și modul de stabilire al despăgubirilor.
Aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul obligativității stabilirii cuantumului acestor despăgubiri de către instanța de judecată, indiferent dacă ele au fost stabilite sau nu, de către unitatea deținătoare a imobilului.
Nu se poate concluziona însă că, în cazul în care acestea nu au fost stabilite de către organul emitent al deciziei, partea îndreptățită nu are deschisă calea acțiunii în justiție deoarece s-ar ajunge indirect, la forțarea acestei părți să solicite în mod distinct, valoarea despăgubirilor și totodată s-ar da eficiență unui act normativ inferior ca putere probantă (H.G.R. pentru aprobarea Normelor Metodologice și nu Legii nr. 10/2001).
Pe lângă aceste aspecte, este de constatat faptul că, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, au fost elaborate în scopul lămuririi și nu al modificării conținutului legii. Cum din acest conținut rezultă nevoia stabilirii valorii despăgubirilor, așa după cum s-a arătat, trebuie înțeles nu numai că organul deținător emitent al deciziei (dispoziției) are obligația stabilirii acestei valorii, ci și instanța de judecată.
De altfel, acesta a fost și sensul îndrumărilor date de înalta Curte de Casație și Justiție prin considerentele deciziei de casare nr. 2530/2003.
Singura obligație a instanței în cazul stabilirii acestei valori, este aceea de a se conforma coeficienților de evaluare prevăzuți prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002. în speță, nu s-au formulat însă critici sub acest aspect dar, din conținutul O.U.G. nr. 184, se desprinde aceeași obligație a instanței, de a stabili inclusiv despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite la a beneficia de măsuri reparatorii.
Deoarece instanța de apel nu a procedat în acest mod schimbând sentința Tribunalului, a făcut să fie îndeplinit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ., decizia a fost casată și menținută sentința Tribunalului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10811/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10765/2005. Civil → |
|---|
