ICCJ. Decizia nr. 1150/2005. Civil
| Comentarii |
|
B.C., V.C. și C.L. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.P.A.P.S. solicitând ca în baza Legii nr. 10/2001, să fie obligați pârâții să le plătească suma de 1.000.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru o fabrică de cherestea, două mori acționate mecanic și terenul de 17.400 mp aferent menționatelor construcții situate în Buhuși, jud. Bacău, imobile ce au aparținut autorilor V.D.E. și V ianuarie D., bunicii reclamantelor, imobile preluate fără titlu de către stat în perioada 1948-1949.
în motivarea acțiunii reclamantele au învederat că autorii lor au dobândit inițial terenul de 17.400 mp prin achiziționarea succesivă a șase parcele conform celor specificate în acțiune. Ulterior, în baza autorizației nr. 908 din 15 iunie 1945 eliberată de Primăria orașului Buhuși au edificat o hală pentru instalarea unei fabrici de cherestea și a unei mori comerciale sistematice conform certificatului de înmatriculare în Registrul Comerțului, Oficiul Piatra Neamț nr. 263 din 17 iulie 1945 pentru fabrica și depozitul de cherestea ca și moara din orașul Buhuși, ca societate în nume colectiv, în care autoarea E.D.V. avea un aport de 40%. După încetarea activității menționatei societăți autoarea a înființat o firmă individuală având ca obiect de activitate exercitarea comerțului industriei lemnului, materialelor de construcții și industria de morărit cu sediul în Buhuși, conform certificatului de înmatriculare în Registrul comerțului Piatra Neamț nr. 3617/1947. De asemenea, a obținut autorizația nr. 3994 din 7 decembrie 1946 emisă de Primăria Buhuși pentru instalarea unei mori țărănești cu datele specificate în acțiune, iar la 12 august 1947 i s-a eliberat certificatul nr. 1944/1947 care atesta existența morii țărănești cu două perechi de pietre și instalațiile necesare unei mori care ar putea fi transformată în moară comercială.
Cu procesul verbal din 28 iulie 1948 încheiat de Oficiul Industrial al Lemnului au fost inventariate utilajele fabricii de cherestea, iar cu adresa nr. 3403 din 29 ianuarie 1949 IPEIL Piatra Neamț a făcut cunoscut autoarei V.E. că i-a încetat autorizația de funcționare a fabricii de cherestea de la 31 decembrie 1948. Ulterior IPEIL Piatra Neamț a sigilat fabrica și moara conform procesului verbal din 1 februarie 1949 bunurile fiind preluate de stat.
în acest context, reclamantele au notificat SC E. Bacău succesoarea IPEIL Piatra Neamț și apoi la răspunsul unității că s-a privatizat, s-au adresat cu notificare A.P.A.P.S. care însă nu le-a comunicat poziția deși potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 aveau obligația să o facă.
Au mai precizat reclamantele că imobilul în discuție a fost demolat de stat, iar autorii lor au fost izgoniți din orașul Buhuși și că apreciază despăgubirile la care sunt îndrituiți la 1.000.000 Euro, iar în concluziile scrise au solicitat în subsidiar titluri de valoare.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1585 din 1 noiembrie 2002 a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că întrucât unitatea notificată nu a emis o decizie sau dispoziție motivată cu privire la pretențiile formulate de reclamante respectiv nu a fost derulată procedura administrativă care este obligatorie, acțiunea formulată direct la instanța de judecată nu putea fi primită.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 187/A din 27 martie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 1585 din 1 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reținând că procedura de restituire prev. de art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001 a fost demarată și în acest context apelantele reclamante erau îndreptățite să aștepte îndeplinirea obligației de către persoana notificată sau să obțină executarea silită în condițiile art. 1079 C. civ.
De asemenea, în raport de criticile formulate în apel, dispozițiile art. 294 C. proc. civ. incidente în cauză sub aspect procedural, interzic reclamantelor apelante să schimbe cauza și obiectul cererii de chemare în judecată în sensul solicitat, respectiv obligarea pârâților de a emite decizia administrativă conform art. 1079 C. civ.
în contra menționatei decizii au declarat recurs reclamantele B.C., V.C. și C.L. susținând în esență că potrivit art. 23 și art. 28 din Legea nr. 10/2001 pârâta intimată A.P.A.P.S. avea obligația ca în termen de 60 de zile de la data primirii notificării să stabilească prin decizie sau dispoziție motivată valoarea și modalitatea măsurilor reparatorii convenite, prin negociere, iar prelungirea acestui termen se putea face numai la cererea persoanei îndreptățite.
Pe de altă parte, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 în cazul unui dezacord între părți urma să se încheie un proces-verbal de divergență, iar persoana îndreptățită să se adreseze instanței judecătorești.
Cum A.P.A.P.S. nu a purtat nici o negociere cu reclamantele și nici nu a emis vreo decizie referitor la măsurile reparatorii ce li se cuveneau, apare cu evidență că părțile nu au ajuns la nici o înțelegere și prin urmare erau îndrituite a se adresa instanței judecătorești.
A decide altfel ar însemna să se legitimeze o conduită abuzivă și de natură a le prejudicia pe reclamante și împotriva căreia acestea să nu aibă deschisă vreo cale de atac, practic impiedicându-li-se accesul la justiție.
Criticile formulate de recurente vizează prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Din dosar a rezultat că inițial, reclamantele în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 10/2001 au notificat SC E. SA succesoarea IPEIL Piatra Neamț solicitând restituirea imobilului din Buhuși, despre care au afirmat că a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin exproprierea autorilor E.D.V. și V.D. după anul 1948 și care în prezent era ocupat de fabrica de mobilă din Buhuși. Reclamantele au precizat că solicitau restituirea în natură a terenului neocupat de construcții din suprafața totală de 17.400 mp, iar pentru fabrica de cherestea și moara ce au fost demolate au cerut măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cu adresa nr. 4289 din 26 iunie 2001 SC E. SA a comunicat reclamantelor că are în proprietate și fabrica de mobilă Buhuși ce fusese cumpărată de asociația salariaților care dețineau peste 51% din acțiuni și de societatea de investiții financiare "Banat Crișana" care deținea 32% din acțiuni și alte persoane fizice cu 17 % din acțiuni. Pe cale de consecință unitatea deținătoare a învederat că nu are nici o obligație de restituire față de reclamante.
în această situație, reclamantele, în termen legal, au notificat A.P.A.P.S. , filiala Bacău.
La ambele notificări reclamantele au anexat și documentația necesară conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Din cele expuse rezultă că reclamantele s-au adresat A.P.A.P.S. conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar unitatea notificată avea obligația să procedeze conform art. 28-30 din lege.
A.P.A.P.S. nu a dat curs notificării, iar după declanșarea procedurii judiciare, nu s-a prezentat la instanța de fond.
în apel, prin notele scrise depuse la dosar, A.P.A.P.S. și-a precizat poziția în sensul că din coroborarea art. 23 alin. (1) cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana juridică deținătoare în speță, SC E. SA, avea obligația să emită decizia sau dispoziția motivată de restituire în natură sau oferta de restituire prin echivalent, după caz, A.P.A.P.S. neavând nici o obligație în acest sens (f.16 dosar nr. 289/2003). De asemenea, a precizat că A.P.A.P.S. este acționar în numele statului la societățile comerciale și nu proprietarul bunurilor din patrimoniul acestora și prin urmare nu le poate înstrăina, fiind necesar a se face distincția între acțiuni ce reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială și activele societății ce reprezintă un ansamblu de bunuri.
în acest context pârâta, a mai susținut că, din documentația existentă la dosar nu a rezultat dacă imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil și este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale pentru a fi incident art. 28 din Legea nr. 10/2001 și că, în orice caz, coroborând menționatul text și cu prevederile art. 27 din lege rezultă fără echivoc că nu este statuată în sarcina A.P.A.P.S. obligația de acordare a despăgubirilor bănești.
S-a conchis că în această situație, instanța de judecată poate cel mult să oblige unitatea deținătoare să emită decizia sau dispoziția motivată de restituire în natură a bunului în măsura în care acest lucru este obiectiv posibil.
Din cele ce preced rezultă fără echivoc refuzul A.P.A.P.S. de a emite decizia sau dispoziția motivată privind imobilul solicitat, poziție pe care a avut-o de altfel și SC E. SA prin adresa nr. 4289 din 26 ianuarie 2001.
Din această perspectivă, apare cu evidență că ambele unități notificate s-au declarat necompetente să retrocedeze, respectiv să facă oferta de restituire prin echivalent, ceea ce conduce la concluzia că procedura administrativă impusă de Legea nr. 10/2001 a fost parcursă de către reclamante și prin urmare acestea aveau deschisă calea de a se adresa instanței de judecată cu o acțiune în pretenții pentru stabilirea măsurilor reparatorii la care erau îndrituite.
Pe de altă parte greșit instanța de apel a invocat în cauză incidența art. 294 C. proc. civ. cât timp reclamantele nu au modificat cauza sau obiectul acțiunii prin motivele de apel ci dimpotrivă, au susținut că neîndeplinirea procedurii administrative nu le era imputabilă, iar poziția A.P.A.P.S. de a nu se prezenta la instanța de fond ca și refuzul de a depune întâmpinarea, îndreptățeau instanța să intre în examinarea litigiului pe fond.
Față de cele ce preced, recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1173/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1144/2005. Civil → |
|---|
