ICCJ. Decizia nr. 1199/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a IV - a civilă, reclamantul H.R. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 211 din 11 iulie 2003, emisă de RA A.P.P.S., prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire în natură a apartamentului din București.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului în litigiu, confiscat în baza Decretului nr. 223/1974, și a depus notificare conform Legii nr. 10/2001.
Tribunalul București, secția a IV - a civilă, prin sentința 1015 din 5 decembrie 2003, a respins ca nefondată contestația reclamantului cu motivarea că imobilul a fost preluat cu plată și nu abuziv.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul H.R., susținând că instanța de fond a ignorat prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, prin decizia nr. 947/A din 10 mai 2004, a admis apelul declarat de contestatorul H.R., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația, a anulat decizia nr. 211 din 11 iulie 2003, obligând pârâta A.P.P.S. RA, să restituie în natură contestatorului, imobilul apartament 3 de la etajul 1, al imobilului situat în București, compus din patru camere, dependință și cota aferentă de teren.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, nu a putut crea în favoarea statului un titlu valabil de proprietate care să permită ulterior exercitarea legală a prerogativelor dreptului de proprietate.
împotriva susmenționatei decizii a declarat recurs intimata A.P.P.S. RA, București, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că imobilul în litigiu nu a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 223/1974, întrucât contestatorul a fost despăgubit la data de 16 ianuarie 1976, cu suma de 40.000 lei.
Recursul este nefondat.
Cu privire la Decretul nr. 223/1974, textul pct. 1.4. lit. b) din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003 distinge între cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului și situația persoanei care, făcând cerere de plecare definitivă din țară, a înstrăinat locuința sa către stat.
în această din urmă ipoteză, înainte de materializarea intenției sale de a părăsi definitiv țara, contestatorul H.R. a înstrăinat apartamentul în litigiu, fiind emisă decizia nr. 1928 din 10 decembrie 1975, a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că decizia nr. 1928 din
10 decembrie 1975 nu a fost comunicată contestatorului și nu s-a făcut nici un demers în sensul comunicării.
Decizia fiind un act administrativ era supusă controlului judecătoresc, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 1/1967.
Or, această lege impunea ca procedură prealabilă judecării acțiunii în anularea actului administrativ, ca cel vătămat să formuleze o reclamație în termen de 30 de zile de la comunicarea acestui act.
în aceste condiții, imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către statul român, conferind caracter abuziv acestei măsuri.
încălcarea regimului constituțional de ocrotire a proprietății personale rezultă și din faptul că proprietarul era obligat să înstrăineze construcția pe un temei care nu avea de ce să constituie un factor de discriminare între cetățenii români, dobânditor neputând fi decât statul român.
Din acest punct de vedere, Constituția din 1965, care prin art. 36 alin. (1) prevedea că "dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege", obiect al acestui drept putându-l constitui printre altele și casa de locuit, era încălcată, în pofida faptului că, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Susținerea recurentei că reclamantul a fost despăgubit cu suma de 40.000 lei, nu are nici o relevanță, în raport de legislația în vigoare, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1210/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1177/2005. Civil → |
|---|
