ICCJ. Decizia nr. 1431/2005. Civil
| Comentarii |
|
B.I.Ș.A. și B.E.C. căsătorită F. au chemat în judecată Muzeul Național de Artă și Ministerul Culturii și cultelor pentru a fi obligați să restituie în proprietatea reclamanților sculptura lui Constantin Brîncuși intitulată "Supliciu".
în motivarea acțiunii reclamanții au susținut că sculptura în discuție a aparținut bunicii paterne B.L. fiind declarată și înregistrată sub nr. 4905 din 3 martie 1975 la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național.
Urmare unui proces penal în care tatăl reclamanților a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, sculptura "Supliciu" de Constantin Brîncuși a fost ridicată de la depozitarul P.S. căruia îi fusese încredințată spre păstrare și predată Muzeului de Artă al României în mod abuziv în 1986. în cadrul procesului civil, s-a reținut fără să existe vreo probă în acest sens, că tatăl reclamanților a încercat să înstrăineze sculptura unui cetățean străin. Pe cale de consecință aplicarea Legii nr. 63/1974 s-a făcut în mod abuziv cu scopul vădit de deposedare a bunicii paterne care, de altfel, a și decedat în timpul procesului, moștenitorii acesteia fiind reclamanții care la acea dată erau minori și nu au fost citați în cauză, ca de altfel nici autoritatea tutelară care ar fi trebuit să le apere interesele.
în drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.
Printr-o precizare de acțiune reclamanții au învederat că potrivit certificatului de moștenitor nr. 534 din 11 iulie 1985 emis de fostul notariat de Stat al sectorului IV sunt singurii succesori ai defunctei B.L., proprietara sculpturii în litigiu și în această calitate, ca nepoți de fiu, solicită restituirea în deplină proprietate și posesie a lucrării ce completează masa succesorală a autoarei lor avându-se în vedere că tatăl lor B.N., fiul autoarei a renunțat la succesiune.
Au mai arătat că prin sentința penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 Judecătoria sectorului IV București a reținut în sarcina tatălui lor B.N., săvârșirea infracțiunii prev. de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 62/1974 și l-a condamnat la 3 ani închisoare și 2 ani interdicția drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) conf. art. 65 C. pen., constatând grațiată pedeapsa conform art. 2 din Decretul nr. 185/1986.
De asemenea, în baza art. 27 alin. (3) din Legea nr. 63/1974 s-a dispus confiscarea în folosul statului a sculpturii "Supliciu" deja ridicată și depusă la Muzeul de Artă al României conform procesului verbal încheiat de organul de urmărire penală.
Hotărârea a rămas definitivă.
Or, la data pronunțării instanței penale, proprietara sculpturii bunica paternă B.L., era decedată (24 martie 1983), iar singurii moștenitori erau reclamanții, astfel că în mod greșit instanța penală a reținut că sculptura în litigiu fusese moștenită de fiul acesteia B.N. și a procedat la confiscarea ei, act ce i-a prejudiciat ș a împiedicat complinirea masei succesorale cu respectivul bun.
în drept reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 653 și urm. C. civ. raportate la art. 80 din Legea nr. 182/2000 cu aplicarea art. 78 din Legea nr. 36/1995.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1574 din 28 octombrie 2002 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.
De asemenea, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
în consecință a admis acțiunea și a obligat pârâții să restituie reclamanților statueta "Supliciu" executată de Constantin Brîncuși.
în motivarea soluției instanța de fond a reținut că sculptura "Supliciu" a lui Constantin Brîncuși a aparținut autoarei B.L. fiind înregistrată la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național sub nr. 4905 din 3 martie 1975. Opera a fost încredințată spre păstrare lui P.S.
Prin hotărâre penală rămasă definitivă, B.N. fiul autoarei B.L. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani închisoare, pedeapsă grațiată, dispunându-se și confiscarea sculpturii în discuție care a fost ridicată și predată Muzeului de Artă al României cu procesul-verbal de predare în custodie nr. 1609 din 2 iulie 1986.
B.L. a decedat la 24 martie 1985 și a fost moștenită de reclamanți ca nepoți de fiu, B.N. renunțând expres la succesiunea mamei sale.
Pe cale de consecință, întreaga masă succesorală a autoarei B.L., inclusiv sculptura "Supliciu" a revenit reclamanților care astfel au dobândit dreptul de proprietate asupra sculpturii.
Din această perspectivă, instanța de fond a reținut că măsura confiscării respectivei sculpturi, luată în procesul penal, era lipsit de efecte juridice deoarece fusese confiscat un bun ce aparținea altei persoane decât autorul faptei penale și prin urmare nu era opozabilă reclamanților.
Astfel fiind, reclamanții și-au probat calitatea procesuală activă cât și pe aceea de proprietari ai statuetei în dispută și prin urmare erau îndrituiți să o revendice și cum la data litigiului bunul se află în posesia Muzeului Național de Artă al României acesta avea calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 129 A din 3 martie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii și Cultelor împotriva sentinței civile nr. 1574 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu motivarea că reclamanții au răsturnat prezumția relativă de proprietate a statului asupra sculpturii în dispută întrucât și-au dovedit calitatea de proprietari neposesori ca succesori în drepturi ai adevăratei proprietare, autoarea B.L.
Din această perspectivă, acțiunea în revendicare nu era inadmisibilă și nu modifica dispozițiile cu caracter penal privind vinovăția inculpatului B.N. de a fi încercat să vândă în mod nelegal statueta în litigiu care face parte din Patrimoniul cultural național.
De asemenea, confiscarea unui bun în procesul penal pentru care făptuitorul nu avea un drept de proprietate nu putea aduce atingere patrimoniului reclamanților al căror drept de proprietate asupra bunului s-a constituit legal prin succesiune, astfel încât în mod corect a fost admisă acțiunea.
în contra menționatei decizii au declarat recurs pârâtele Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii și Cultelor primul invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cel de-al doilea dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.
Ambele recurente au învederat că titlul statului asupra statuetei "Supliciu" de Constantin Brîncuși îl constituia sentința penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului IV București rămasă definitivă prin care în sarcina lui B.N., tatăl reclamanților, s-a reținut săvârșirea infracțiunii prev. de art. 27 din Legea nr. 63/1974 constând în aceea că a încercat înstrăinarea statuetei ce făcea parte din patrimoniul cultural național către o persoană fizică străină și ca urmare, conform alin. (3) al textului menționat bunul a fost confiscat.
Cum hotărârea invocată a intrat în puterea lucrului judecat și nu a fost desființată prin exercitarea căilor de atac, prevăzute de legea penală, nu existau temeiuri pentru restituirea respectivei lucrări către reclamanți.
Cu alte cuvinte, întrucât în speță reclamanții nu au produs o dovadă din care să rezulte că respectiva hotărâre penală ar fi fost desființată urmează a conchide că sentința penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului V fiind în vigoare statul continuă să fie proprietarul lucrării "Supliciu" de Constantin Brîncuși.
Ministerul Culturii a mai învederat și că potrivit certificatului de moștenitor nr. 534 din 11 iulie 195 urmare dezbaterii succesiunii autoarei B.L. decedată la 24 martie 1985, reclamanții ca nepoți de fiu, minori la acea dată, au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, iar în masa succesorală înscrisă în respectivul certificat nu figura și statueta în litigiu.
Astfel fiind, rezultă că reclamanții nu au moștenit și bunul revendicat cât timp acesta nu se afla în patrimoniul autoarei la data deschiderii succesiunii și prin urmare nu aveau calitate procesuală activă pentru a promova acțiunea.
S-a mai susținut că față de dispozițiile art. 1909 C. civ. s-a născut în favoarea Statului Român o prezumție absolută și irefragabilă de proprietate asupra statuetei în litigiu având în vedere că acesta o deținea și în baza unei hotărâri penale definitive, hotărâre ce constituie până la proba contrară titlu valabil, iar oricum posesia unui bun mobil valorează titlu de proprietate.
în schimb, certificatul de moștenitor prezentat de reclamanți nu constituie titlu de proprietate nici măcar pentru bunurile înscrise în cuprinsul său între care statueta în dispută de altfel, nici nu figura.
Din această perspectivă greșit instanțele au cenzurat hotărârea penală menționată, care nefiind desființată era opozabilă chiar și reclamanților care nu au răsturnat prezumția absolută și irefragabilă de proprietate ce opera în favoarea statului.
Pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 22 C. proc. pen. instanța și-a depășit atribuțiile și competența, aceasta neputând aprecia modalitatea de soluționare a unei cauze penale finalizată prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat și care nu a fost atacată sau desființată.
Recursurile sunt fondate.
Este necontestat în cauză că sculptura "Supliciu" aparținând lui Constantin Brîncuși a constituit proprietatea autoarei B.L. decedată la 24 martie 1985.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 534 din 11 iulie 1985 emis de Notariatul de stat local al sectorului VI București, succesorii defunctei B.L. erau nepoții de fiu B.I.Ș.A. și B.E.C., minori, în cote de câte 1 fiecare, tatăl acestora și fiul defunctei, respectiv B.N. renunțând la succesiune conform declarației autentificate sub nr. 111/1985 (dosar nr. 7268/2001).
în fața notarului de stat, conform deciziei nr. 533 din 26 iunie 1985 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al sectorului 3 a fost desemnată să reprezinte interesele succesorilor minori P.R.D., mama acestora, iar succesiunea să fie acceptată sub beneficiu de inventar (dosar nr. 7268/2001).
Din observarea menționatelor înscrisuri rezultă că în masa succesorală nu a figurat și statueta "Supliciu" de Constantin Brîncuși.
Conform considerentelor sentinței penale nr. 1905/4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului IV București, după decesul autoarei B.L., fiul acesteia, B.N. fiind în posesia respectivei statuete a încredințat-o spre păstrare martorilor specificați în cuprinsul hotărârii și de asemenea a efectuat demersuri pentru înstrăinarea ei unui cetățean american (dosar nr. 7268/2001).
Or, atari demersuri constituie acte de acceptare tacită a succesiunii autoarei B.L. și din această perspectivă, declarația ulterioară de renunțare expresă la succesiunea mamei sale este lipsită de efecte juridice.
Conf. art. 27 alin. (2) din Legea nr. 63/1974 în vigoare la acea dată "încercarea de înstrăinare a bunurilor din patrimoniul cultural național către persoanele fizice sau juridice străine" constituia infracțiune, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, bunurile se confiscă.
Prin urmare, textul legal citat, având ca scop ocrotirea patrimoniului cultural național, stabilea în afara sancțiunilor penale aplicabile în cazul comiterii faptelor incriminate și măsura suplimentară a confiscării respectivelor bunuri, fără a distinge după cum infracțiunea era comisă de titularul dreptului de proprietate asupra respectivului bun sau de către o altă persoană, fie chiar și terț, în raport de bunul ce aparținea patrimoniului cultural național.
Astfel fiind, chiar dacă s-ar reține teza formulată de reclamanți potrivit căreia, tatăl lor B.N. nu ar fi avut calitatea de proprietar asupra statuetei în litigiu, încă măsura confiscării ei, urmare săvârșirii de către acesta a infracțiunii prev. de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 63/1974 era în acord cu prevederile art. 27 alin. (3) din lege.
Or, sentința penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului IV București a rămas definitivă, astfel că și măsura confiscării sculpturii "Supliciu" de Constantin Brîncuși, depusă la Muzeul de Artă urmare aplicării art. 27 alin. (3) din Legea nr. 63/1974 s-a consolidat, respectiva hotărâre constituind titlul de proprietate al statului asupra bunului respectiv și fiind opozabilă tuturor.
Așa se și explică de ce în certificatul de moștenitor nr. 534/1985 (dosar nr. 7268/2001) bunul în discuție nu figurează în masa succesorală a autoarei B.L., iar încercarea ulterioară a reclamanților de a obține o completare a masei succesorale și cu respectivul bun a avut ca rezultat emiterea de către notar a unei încheieri de suspendare nr. 53 din 10 septembrie 2002 până la soluționarea pe cale judecătorească a acestui aspect (dos. nr. 7268/2001).
Prin urmare, cât timp titlul statului asupra statuetei în dispută, nu a fost desființat, iar acest titlu provenea ca efect al unei fapte penale constatate și sancționate prin hotărâre penală definitivă, solicitarea reclamanților de recuperare a respectivului bun era lipsită de temei legal.
De altfel, la 4 octombrie 2001 când au promovat acțiunea reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate în orice mod de autorități ale statului revendicate de proprietarii de drept vor fi restituite acestora de instituțiile care le-au preluat pe baza unei hotărâri judecătorești.
Or, din cele expuse rezultă cu evidență că statueta în dispută a fost preluată în baza unei sentințe penale definitive care și-a produs efectele și cât timp respectiva hotărâre nu a fost desființată prin căile de atac prevăzute în codul de procedură penală, ceea ce în speță reclamanții nu au dovedit, nu se poate susține că ar fi fost preluată "în orice mod" și deci textul invocat de reclamanți nu era aplicabil.
în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 480 C. civ., de asemenea invocate de reclamanți ca temei juridic al acțiunii întrucât textul legal evocat vizează exclusiv revendicarea bunurilor imobile, iar în speță bunul în litigiu este un bun mobil.
Față de cele ce preced recursurile declarate de pârâți au fost admise, au fost casate hotărârile atacate și în fond a respins acțiunea reclamanților.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1069/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1195/2005. Civil → |
|---|
