ICCJ. Decizia nr. 1550/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 2237 la data de 25 aprilie 2003, pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamanții B.A. și B.S. au chemat în judecată pârâta C.N.C.F. SA București, R.C.F. Cluj, solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 41/C/1/36/2003 emisă de pârâtă; să dispună restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafață de 2979 mp situat în Bistrița, identificat în C.F. nr. 1903 Bistrița nr. top 6566/15, 6566/16, 6590/7, 6590/9, 6591/2, 6593/3 și 6593/4, corespunzător valorii imobilului de 697.701.180 lei conform documentației de reactualizare întocmită de expert I.T.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pârâta a fost obligată să emită o decizie, în baza sentinței civile nr. 596/2002 a Tribunalului Bistrița Năsăud, însă pârâta a respins notificarea adresată acesteia și înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 554 din 4 octombrie 2001.
Reclamanții au mai arătat că au fost proprietarii imobilului înscris în C.F. nr. 1903 Bistrița, imobil care a fost preluat abuziv de Statul Român, întrucât nu există nici un act de preluare în proprietatea statului. S-a susținut că, în baza deciziei nr. 305 din 16 octombrie 1982 al fostului Consiliul Popular al Județului Bistrița Năsăud, imobilul a trecut în administrarea Regionalei C.F. Cluj.
Au mai susținut reclamanții că decizia de respingere a notificării nu este legală, întrucât pârâta avea obligația de a face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
în drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 617/2001, și art. 274 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 589 din 6 octombrie 2003, s-a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Cluj.
Prin cererea intitulată "precizare de acțiune" și înregistrată la data de 3 decembrie 2003 la Tribunalul Cluj reclamanții au modificat acțiunea inițială solicitând tribunalului să dispună anularea deciziei nr. 41/C/1/36/2003 emisă de pârâtă și, în consecință, în principal, să dispună restituirea prin echivalent a imobilului teren cu suprafața de 2979 mp înscris în C.F. 1903 Bistrița, în modalitatea acordării de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, corespunzătoare valorii imobilului de 697.701.180 lei conform documentației de reactualizare întocmită de expert I.T. iar în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să facă o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare acestei valori a imobilului; să oblige pârâta la plata unor daune cominatorii de 500.000 lei pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la emiterea deciziei de efectuare a ofertei de restituire prin echivalent a imobilului precum și, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial.
în motivarea cererii reclamanții au învederat instanței că, restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, acesta fiind afectat exploatării căii ferate, motiv pentru care optează pentru acordarea măsurilor reparatorii în modalitatea acțiunilor tranzacționate pe piața de capital, deoarece prin dispoziția nr. 1016 din 25 noiembrie 2002 a Primarului Municipiului Bistrița au beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 358 mp. Totodată, reclamanții au solicitat respingerea excepției puterii de lucru judecat, în raport de dispozițiile exprese ale art. 48 din Legea nr. 10/2001.
învestit cu soluționarea cauzei, în urma admiterii excepției de necompetență teritorială prin sentința civilă nr. 589 din 6 octombrie 2003 a Tribunalului Bistrița Năsăud, Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 56 din 23 ianuarie 2004 a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 42/C/1/36 emisă la 25 martie 2003 de pârâtă și a stabilit acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, corespunzătoare valorii imobilului teren în suprafață de 2979 mp situat în Bistrița, înscris inițial în C.F. nr. 1903 Bistrița, nr. top 6566/15, 6566/16, 6590/7, 6590/9, 6591/2, 6593/3 și 6593/4 de 697.701.180 lei în favoarea reclamanților, conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert-inginer I.T.
Apelul declarat de pârâta C.N.C.F. SA, R.C.F. Cluj, împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 921/A din 19 aprilie 2004.
Pârâta a atacat cu recurs această decizie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și susținând în esență că instanțele nu au avut în vedere că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, terenul în litigiu fiind proprietate publică de stat.
Criticile aduse deciziei atacate au mai vizat și faptul că instanța de fond nu au ținut seama de solicitarea pârâtei de a introduce în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
A mai susținut pârâta că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanților este nelegal și că un alt argument pentru care terenul revendicat nu poate face obiectul prezentului litigiu este și faptul că acesta nu a fost preluat în mod abuziv de către stat, ci antecesorii reclamanților s-au înscris cu acest teren în anul 1959 în CAP Bistrița, conform registrelor agricole din anii 1959-1963, în baza Decretului nr. 115/1959.
S-a mai susținut că terenul în administrarea căii ferate în anul 1982 ca proprietate de stat, din administrarea fostului Consiliul popular al municipiului Bistrița, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale la data respectivă.
în fine, s-a susținut că terenul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât Consiliul local Bistrița a reconstituit dreptul de proprietate al reclamanților, eliberându-li-se titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru întreg terenul solicitat de aceștia, iar în cazul în care li se va admite acțiunea în despăgubiri în echivalent aceștia au intrat sub incidența art. 992 C. civ., respectiv îmbogățirea fără justă cauză.
Recursul este nefondat.
în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
în speță, reclamanții au optat pentru acordarea măsurilor reparatorii constând în acțiuni la societăți comerciale, tranzacționate pe piața de capital, corespunzătoare valorii imobilului.
în acest sens, reclamanții au depus la dosar raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert I.T. prin care s-a stabilit valoarea terenului.
Examinând întregul material probator administrat în cauză pe parcursul soluționării litigiului reține că în mod corect instanța a stabilit acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, față de faptul că nu s-a făcut dovada că reclamanții au primit teren în temeiul Legii nr. 18/1991 în schimbul celui preluat de Statul Român și nici a împrejurării că au primit despăgubiri pentru terenul în litigiu, în mod corect s-a reținut că obligația de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent revine pârâtei în calitate de unitate deținătoare a imobilului.
Față de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără nici un titlu și fără despăgubirea foștilor proprietari tabulari și transmis apoi în proprietatea recurentei, nu poate fi reținută nici motivarea acesteia în sensul că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Nefondat este și motivul de recurs referitor la împrejurarea că instanța de fond nu a ținut seama de solicitarea pârâtei de a introduce în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
în acest sens, este de observat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit contestarea deciziei nr. 41/C/1/36/2003, respectiv, anularea acestei decizii, astfel că indubitabil această plângere împotriva deciziei recurentei este întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) și alin. (8) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă în acest caz având, evident, deținătorul imobilului, respectiv recurenta-pârâtă.
Conform dispozițiilor art. 20 din această lege, imobilele, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o societate sau companie națională, (...) vor fi restituite persoanei îndreptățite prin decizie sau după caz, dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
De asemenea potrivit cap. II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,unitatea deținătoare este entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată sau cea care are înregistrat în patrimoniul său bunul care face obiectul legii.
Prin urmare, recurenta-pârâtă, în calitate de unitate deținătoare a imobilului este singura competentă să soluționeze cererea de restituire și totodată să stea în judecată într-o cauză privind decizia emisă de ea în soluționarea unei astfel de cereri.
Nefondat este și motivul referitor la greșita intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate al antecesorului reclamanților având în vedere că dreptul de proprietate intabulat în C.F. în favoarea acestora nu a fost contestat în nici un mod, nici pe calea unei acțiuni în rectificare de C.F. și nici pe vreo altă cale.
Este de observat că înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea antecesorului reclamanților s-a făcut în baza unei sentințe civile nr. 141/1983 a Judecătoriei Bistrița conform înscrierii de sub B 3.4.5 din C.F. nr. 1903 Bistrița, iar această înscriere nu a fost în nici un fel rectificată.
Nefondat este și motivul referitor la împrejurarea că preluarea imobilului de către stat nu s-a făcut în mod abuziv, astfel că acesta nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.
Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul dispoziției nr. 1016 din 25 noiembrie 2002, emisă de Primarul municipiului Bistrița, în anul 1982 s-a întocmit și s-a aprobat documentația în vederea transferării unei suprafețe de 23447 mp teren, suprafață totală din care face parte și suprafața de 3337 mp teren, revendicată din administrarea fostului Consiliu Popular al Municipiului Bistrița, în administrarea Regionalei C.F. Cluj prin Ordinul nr. 242 din 25 septembrie 1982 al M.A.I.A. aprobându-se scoaterea din producția vegetală a acestor terenuri. Cu ocazia efectuării acestui schimb, foștii proprietari tabulari nu au fost despăgubiți.
Față de faptul că nu există nici un temei al preluării acestui teren de la foștii proprietari tabulari de către Consiliul popular al municipiului Bistrița, în mod corect au reținut instanțele că terenul a fost preluat abuziv de către fostul Consiliu Popular Bistrița, în numele Statului Român, iar faptul că foștilor proprietari tabulari nu li s-a acordat nici o despăgubire în schimbul terenului preluat, echivalează cu o lipsire abuzivă a acestora de proprietate pe care o aveau.
în acest sens, este evident că preluarea terenului în litigiu de la foștii proprietari tabulari persoane fizice s-a făcut în mod abuziv, în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, nu poate fi reținută critica referitoare la împrejurarea că terenul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 și deci nu mai poate face obiectul Legii nr. 110/2001.
Titlul de proprietate emis intimaților reclamanți în temeiul Legii nr. 18/1991, cu nr. 6897 din 12 noiembrie 1993 se referă la un teren situat exclusiv în extravilanul Municipiului Bistrița în timp ce terenul în litigiu este situat în intravilan, așa cum rezultă din dispoziția nr. 1016/2002 și din expertiza întocmită în cauză.
în consecință, cum hotărârile sunt legale și temeinice, recursul a fost respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1649/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1593/2005. Civil → |
|---|
