ICCJ. Decizia nr. 1632/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din 5 mai 2003 reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâții T.A., T.G. și R.A.M. solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 306 din 17 februarie 2000 la Biroul notarului public G.D. din Brezoi, județul Vâlcea, prin care primii doi pârâți au vândut ultimului pârât terenul în suprafață de 598,56 mp situat în punctul "Fundul bălții" din intravilanul satului Robești, comuna Cîineni, județul Vâlcea, între vecinii R.M., L.I., DN 7 Rm. Vâlcea- Sibiu și Ocolul silvic Cornet.
Motivând acțiunea, reclamantul susține că terenul obiect al vânzării-cumpărării între pârâți se suprapune peste terenul proprietatea sa, contractul fiind lovit de nulitate absolută prin eroarea asupra bunului, error in corpore, în care s-a aflat cumpărătorul, precum și prin faptul că este fondat pe o cauză ilicită și imorală constând în scopul urmărit de vânzători, acela de a ocupa proprietatea reclamantului, materializat prin indicarea altui amplasament decât cel real pe care se află terenul proprietatea lor.
în drept, reclamantul și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ.
Prin cererea din 9 iunie 2003 formulată în temeiul art. 57 C. proc. civ., reclamantul P.I. a chemat în judecată pe Popescu Emil, motivând că poate pretinde aceleași drepturi în contra pârâților.
Prin sentința civilă nr. 874 din 22 septembrie 2003 Judecătoria Brezoi a respins acțiunea introdusă de reclamant împotriva pârâților T.A., T.G. și R.A.M.
Prin decizia civilă nr. 376/A din 27 februarie 2004, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantul P.I. și cererea de aderare la apel formulată de intervenientul în interes propriu P.E., a anulat sentința primei instanțe și, pe fond, a respins atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție în interes propriu.
Instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe nu a fost motivată în fapt și în drept, contravenind dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care a anulat-o în temeiul art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Evocând fondul pricinii, instanța de apel a statuat că nulitatea absolută dată de error in corpore poate fi invocată de oricine care are un interes juridicește ocrotit, dar, în speță, reclamantul nu justifică asemenea interes, eroarea putând fi susținută numai de cumpărătorul aflat în eroare, și nici nu există eroarea cumpărătorului din moment ce terenul obiect al contractului a fost identificat prin precizarea vecinătăților și prin planul de situație anexat documentației de înstrăinare (fila 3 dosar).
Cu privire la nulitatea pentru cauză ilicită și imorală aceeași instanță de apel a statuat că este prezumată cauza licită, sarcina probei cauzei ilicite revenind celui care o invocă, iar în cazul vânzării lucrului altuia, ceea ce s-a susținut în speță, proprietarul lucrului vândut trebuie să demonstreze frauda și reaua-credință a vânzătorului și cumpărătorului. Cum însă în cauza dedusă judecății însuși reclamantul a susținut că pârâtul cumpărător a fost în eroare cu privire la terenul pe care l-a cumpărat, implicit a confirmat lipsa intenției acestuia și a complicității cu vânzătorii de a-l frauda pe pretinsul adevărat proprietar.
Considerentele expuse au justificat respingerea acțiunii principale și a cererii de intervenție.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recursuri distincte reclamantul P.I. și intervenientul P.E. solicitând casarea acesteia și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar admiterea acțiunii și a cererii de intervenție.
Deși declarate și motivate de sine stătător, recursurile sunt identice în privința dezvoltării lor în drept și în fapt.
Primul motiv de recurs invocat de reclamant și intervenient este încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenții pretinzând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra depozițiilor martorilor D.D. și M.M., precum și asupra schiței terenurilor și contractelor de închiriere aflate în dosarul cauzei, probe hotărâtoare, care fac dovada că terenul vândut nu face parte din proprietatea vânzătorului.
Prin al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 968 C. civ., deoarece:
- cererea de intervenție principală nu a fost judecată de prima instanță, ceea ce impunea instanței de apel, după anularea hotărârii obiect al apelului, să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, iar nu să rețină cauza spre rejudecare, lipsind astfel pe intervenient de accesul la o cale de atac, împrejurare care atrage nulitatea deciziei date în apel;
- judecătorii apelului nu doar că nu au stăruit în aflarea adevărului, dar au respins nejustificat cererea reclamantului de refacere a raportului de expertiză tehnică, deși acesta cuprinde constatări străine de realitatea din teren invocate în primă instanță pe calea obiecțiunilor și nici nu are forță probantă din cauza incompatibilității expertului;
- din însuși contractul de vânzare-cumpărare atacat rezultă că părțile acestuia au avut cunoștință de faptul că terenul obiect al contractului nu aparține vânzătorilor și că pârâtul cumpărător nu a cerut verificarea registrelor de publicitate imobiliară, împrejurări care demonstrează complicitatea cumpărătorului la vânzarea lucrului altuia, greșit statuând instanța de apel că nu există cauza ilicită.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., constituie caz de recurs când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Față de rezolvarea dată problemelor de drept supuse judecății sale în sensul că error in corpore nu poate fi invocată de către reclamant, ci numai de cumpărătorul bunului, și că însăși eroarea susținută de reclamant exclude complicitatea la fraudă din partea cumpărătorului, instanța de apel în mod corect nu a mai cercetat depozițiile martorilor și planul de situație arătate prin primul motiv de recurs, probe care în mod evident nu au nici o înrâurire asupra soluționării cauzei.
Pentru același considerent, în mod justificat instanța de apel a respins și cererea de refacere a raportului de expertiză, astfel că nu a fost încălcată dispoziția legală cuprinsă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.
Nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la obligația instanței de apel în cazul în care constată încălcări în privința regulilor de competență.
Dimpotrivă, așa cum corect a procedat instanța de apel, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă.
Este exact ceea ce a făcut prima instanță, care a evocat fondul după anularea sentinței primei instanțe, soluționând atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție, ceea ce semnifică respectarea normelor de procedură, nicidecum lipsirea unei părți de un grad de jurisdicție.
Contrar susținerilor din recurs, conținutul contractului de vânzare-cumpărare nu cuprinde dovezi ale concernului fraudulos al pârâților.
Din acest contract rezultă pur și simplu că vânzătorii au vândut și cumpărătorul a cumpărat un teren dobândit de unul din vânzători prin înzestrare de către părinții săi în urmă cu peste 45 ani, fără a deține act autentic, teren înscris în evidențele agricole și fiscale pe numele celuilalt vânzător, primul dintre ei consimțind la asemenea înscriere, considerând că l-a donat secundului, fără a exista act autentic.
De asemenea, se consemnează în contract că, de la data dobândirii terenului, vânzătorii l-au stăpânit în mod continuu, public, pașnic și netulburați de nimeni, sub nume de proprietari.
La rândul său, cumpărătorul a declarat că știe regimul juridic al terenului și înțelege să-l cumpere pe riscul său.
Clauzele descrise nu sunt în nici un caz de natură să demonstreze că părțile contractului s-au înțeles să-l fraudeze pe reclamant.
în aceste condiții, în ipoteza susținută de reclamant și intervenient, potrivit căreia terenul obiect al contractului constituie proprietatea lor, au la îndemână numai acțiunea în revendicare, neoperând cazul de nulitate absolută a vânzării-cumpărării definit prin art. 968 C. civ.
Pentru considerentele ce preced, care răspund tuturor susținerilor recurenților, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile de față au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1646/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1552/2005. Civil → |
|---|
