ICCJ. Decizia nr. 1552/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara, la 29 iulie 2003, reclamantul G.G.C. a chemat în judecată pârâta SC T. SA Timișoara solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere, conform O.U.G. nr. 40/1999, pentru apartamentul nr. 3 din Timișoara, și, de asemenea, obligarea pârâtei la vânzarea către reclamant a apartamentului respectiv, conform Legii nr. 85/1992.
în cuprinsul acțiunii reclamantul a arătat că locuiește în apartamentul aflat în litigiu din anul 1996, dar pârâta refuză să-i închiriere și să-i vândă locuința.
Prin cererea reconvențională înregistrată la 18 septembrie 2003, pârâta a solicitat evacuarea reclamantului și a familiei acestuia din apartamentul pe care-l ocupă fără just titlu de peste 7 ani, precum și obligarea reclamantului la plata sumei de 36.000.000 lei reprezentând echivalentul chiriei pentru perioada 18 septembrie 2000 - 18 septembrie 2003 și în continuare până la eliberarea apartamentului câte 1.500.000 lei lunar.
La 13 octombrie 2003, P.V. a formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând evacuarea reclamantului și familiei acestuia din apartamentul aflat în litigiu, precum și obligarea reclamantului la plata chiriei.
Intervenientul și-a motivat cererea arătând că la 23 aprilie 2003 a încheiat cu SC T. SA Timișoara contract de închiriere și promisiune de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. 3 din Timișoara, că plătește chiria lunară și chiar a achitat un avans din preț reprezentând echivalentul în lei a 1000 EURO, dar reclamantul ocupă abuziv locuința.
Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 9662 din 20 noiembrie 2003, a admis în parte acțiunea, și a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contract de închiriere și contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu și a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere și promisiune de vânzare cumpărare încheiat între pârâtă și intervenient.
De asemenea, judecătoria a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamantul să plătească pârâtei 36.000.000 lei cu titlu de chirie aferentă perioadei 18 septembrie 2000 - 18 septembrie 2003 și câte 1.500.000 lei lunar chirie începând cu luna septembrie 2003. Cererea de intervenție în interes propriu a fost anulată ca insuficient timbrată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, existența raporturilor de locațiune dintre reclamant și pârâtă și ca atare, doar prin nesocotirea acestor raporturi pârâta a refuzat să încheie contract de închiriere și apoi de vânzare cumpărare a locuinței, preferând să închirieze intervenientului locuința.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 286 din 4 martie 2004, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința și rejudecând procesul a respins acțiunea precizată, a admis cererea reconvențională și în consecință a dispus evacuarea reclamantului, pe care l-a obligat să plătească pârâtei 36.000.000 lei cu titlu de chirie pentru perioada 18 septembrie 2000 - 18 septembrie 2003 și în continuare suma de 1.500.000 lei lunar până la eliberarea apartamentului. Cererea de intervenție declarată de intervenientul P.V. a fost anulată ca insuficient timbrată, iar apelul declarat de reclamant a fost respins.
Hotărând astfel, instanța de apel a motivat că între reclamant și pârâtă nu a existat și nu există un raport de locațiune în condițiile legii și prin urmare pârâta nu poate fi obligată, împotriva voinței sale, să încheie cu reclamantul contract de închiriere și apoi contract de vânzare cumpărare. Tot în mod greșit, instanța de fond a constatat nulitatea contractului pe care pârâta l-a încheiat cu intervenientul, deoarece nu s-a dovedit existența unor cauze de nulitate absolută a respectivului act juridic.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul G.G.C. susținând că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și anume a O.U.G. nr. 40/1999, a Legii nr. 5/1973, a Legii nr. 114/1996 și a Legii nr. 85/1992. In finalul cererii de recurs, reclamantul a arătat că își întemeiază calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Recursul nu este întemeiat.
Construcția din Timișoara, a fost edificată, anterior anului 1989, de către fosta întreprindere 6 Martie, din fondurile acestei întreprinderi. In anul 1991, întreprinderea s-a transformat în SC T. SA. Adunarea generală a acționarilor a hotărât, în anul 1996, vânzarea apartamentelor din clădire foștilor chiriașilor, conform Decretului nr. 61/1990, nr. 85/1992 și nr. 76/1994. Pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor, au fost vândute chiriașilor un număr de 29 apartamente, mai puțin apartamentele cu nr. 3 și 4.
Reclamantul susține, prin acțiune, că locuiește în apartamentul cu nr. 3 din anul 1996 și solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere și a contractului de vânzare cumpărare cu privire la apartament a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, ale Legii nr. 85/1992 și ale Legii locuinței nr. 114/1996.
Pe parcursul procesului, însă reclamantul nu a putut dovedi că a plătit vreo sumă de bani pentru folosința apartamentului pe care-l ocupă din anul 1996. Mai mult, reclamantul nu a dovedit nici că a avut consimțământul proprietarului când s-a stabilit în apartament și nici măcar că a solicitat proprietarului închirierea locuinței.
Se constată, pe baza actelor dosarului, că reclamantul a fost doar tolerat de proprietar să locuiască în apartament.
Pentru locuința aflată în litigiu reclamantul nu a avut nici repartiție administrativă și nici contract de închiriere.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 114/1996, închirierea locuințelor se face pe baza acordului dintre proprietar și chiriaș, consemnat prin contract scris. în lipsa acordului proprietarului, instanța judecătorească nu are temei legal pentru a dispune, așa cum cere reclamantul, încheierea contractului de închiriere.
Conform art. 7 din Legea nr. 85/1992, locuințele, construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a acestei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului.
Or, câtă vreme nu era titular al unui contract de închiriere, reclamantului nu putea să-i fie aprobată cererea de a cumpăra locuința.
Nici dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, invocate de reclamant, nu îndreptățesc admiterea acțiunii. în baza art. 1 din acest act normativ contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994 și aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență se prelungesc de drept pentru o perioadă de 5 ani.
La data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, reclamantul nu era titularul unui contract de închiriere legal înregistrat, prelungit sau reînnoit așa încât instanța judecătoreasă nu putea dispune prelungirea unui contract care nu exista.
Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aprecierea corectă a probelor administrate și a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale. Din examinarea deciziei criticate nu au rezultat alte motive care să conducă la modificarea ori la casarea ei, așa încât recursul declarat a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1632/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1572/2005. Civil → |
|---|
