ICCJ. Decizia nr. 1669/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 27 iunie 1996 reclamantul T.M. a chemat în judecată pe pârâta I.M., solicitând să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți la data de 7 aprilie 1950 și ca urmare să se constate că este unicul proprietar al imobilului din București.
în drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
în urma decesului reclamantului T.M. la data de 28 iulie 1996, s-a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. 376 din 8 noiembrie 1996 eliberat de Biroul Notarului Public A.Ș. din care rezultă că unicul moștenitor al defunctului este T.D., în calitate de fiu.
Prin cerere depusă la 7 martie 1997, T.D., moștenitorul reclamantului, precizează că își însușește acțiunea tatălui său și solicită ca hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu.
Totodată menționează că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât Consiliul General al Municipiului București, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se stabilească lipsa titlului statului asupra imobilului.
S-a indicat ca temei juridic al acțiunii precizate dispozițiile art. 480,art. 1294 și art. 1295 C. civ., art. 11 și art. 41 din Constituția României,art. II din Decretul nr. 92/1950 și art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Judecătoria sectorului 2 București prin sentința civilă nr. 6648 din 6 iunie 1997 declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București în a cărei rază de jurisdicție este situat imobilul din București.
Prin sentința civilă nr. 16369 din 12 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în raport de împrejurarea că imobilul revendicat pin acțiune are o valoare de peste 150.000.000 lei.
întrucât pe parcursul procesului a decedat și pârâta I.M. la data de 11 august 1997, a fost introdusă în cauză ca pârâtă unica moștenitoare a acesteia, respectiv I.M., care și-a dovedit calitatea cu certificatul de moștenitor nr. 241 din 2 octombrie 1997.
După înregistrarea cauzei la Tribunal, reclamantul T.D. își completează acțiunea în sensul că înțelege să cheme în judecată pe pârâții I.A. și I.G. și solicită obligarea tuturor pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie ap.1 de la parterul imobilului situat în București; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5850 din 22 martie 1999 prin care pârâtul C.G.M. București a vândut apartamentul în litigiu pârâților I.A. și I.G. pentru cauză ilicită în fraudă la lege.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 193 din 28 februarie 2001 a respins ca nefondată acțiunea precizată și completată de reclamantul T.D.
în pronunțarea acestei hotărâri, tribunalul a reținut, din probele administrate, că la data de 7 aprilie 1950 între autorul reclamantului T.D. (respectiv T.M., decedat) și autoarea pârâtei I.M. (respectiv I.M., decedată) s-a încheiat sub semnătură privată, o chitanță prin care I.M. a vândut lui T.M., apartamentul de la parterul imobilului situat în București, compus din: 4 camere, vestiar, holl, baie, bucătărie, 2 camere de serviciu, WC de serviciu, garaj, toate dependințele de la pod și subsol cu excepția celor vândute familiei S., precum și cota indiviză de 1 din terenul în suprafață de 825 mp.
S-a stabilit că această convenție nu este valabilă deoarece alta a fost voința părților, respectiv acest act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată constituie un act simulat.
Instanța de fond a apreciat că o dovadă a simulației o constituie tocmai acțiunea în revendicare pornită de fosta proprietară I.M., încă din anul 1994, acțiune ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 8792/1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă.
Un alt argument că actul juridic a fost simulat a fost și pasivitatea pretinsului cumpărător T.M., care, deși din anul 1990 avea posibilitatea recuperării imobilului, nu a făcut nici un demers în acest sens.
De asemenea, actul încheiat în 7 aprilie 1950, nu a fost transcris de nici una din părți, deși la acel moment legea nu condiționa încheierea contractului de vânzare în formă autentică.
Din probe a rezultat că, după încheierea convenției sub semnătură privată, apartamentul nu a intrat în posesia cumpărătorului T.M., întregul imobil fiind preluat de stat, prin naționalizare, de la I.M., autoarea pârâtei I.M.
Constatând că în patrimoniul autorului reclamantului nu a intrat niciodată imobilul în litigiu, tribunalul a respins acțiunea așa cum a fost precizată și completată sub toate capetele de cerere.
Nemulțumit de această hotărâre, reclamantul T.D. a declarat apel.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin încheierea din 17 septembrie 2001 a constatat intervenită transmisiunea convențională a calității procesuale pasive de la autoarea pârâtei I.M. la numitul G.V., căruia i-a fost vândut apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 171 din 23 ianuarie 1997 și transcris sub nr. 1587 din 29 ianuarie 1997.
Analizând motivele de netemeinicie și nelegalitate invocate de reclamantul T.D., Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 85 din 18 februarie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a considerat că depunerea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu către cumpărătorul S.V. odată cu notele scrise ale pârâtei I.M. nu a necesitat repunerea pe rol a cauzei câtă vreme, tribunalul a reținut caracterul simulat al convenției încheiate la data de 7 aprilie 1950.
în acest fel nu a fost încălcat dreptul de apărare al reclamantului, așa cum a susținut în apel, motiv la care ulterior a renunțat(fila 74 verso din dosar apel) a mai fi analizat.
Pe fond, instanța de apel a constatat ca și tribunalul, că actul sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 este simulat, că a fost încheiat sub imperiul naționalizării imobilelor prin Decretul nr. 92/1950, naționalizare ce a intervenit la data de 20 aprilie 1950 pe numele vânzătoarei I.M.
Că acest act simulat a fost ținut secret de către cumpărător, care a ieșit din pasivitate și a revendicat apartamentul de abia în anul 1996.
Omisiunea transcrierii convenției a fost apreciată ca un argument în plus asupra caracterului simulat al operațiunii juridice.
Neîntocmirea contraînscrisului din care să rezulte adevărata voință a părților, nu a avut loc deoarece prin art. VIII din Decretul nr. 92/1950 întocmirea unor acte cu intenția de a scoate imobilele de sub efectul naționalizării se pedepsea cu închisoarea.
întrucât apelantul-reclamant nu a făcut dovada că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul autorului său, instanța de apel nu a mai analizat celelalte critici invocate de apelant și a respins ca nefondat apelul acestuia.
în termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.D. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimații-pârâți I.M., S.V. și I.G. au depus, fiecare în parte, întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul T.D. susține că:
- Este nelegală decizia instanței de apel întrucât a considerat că tribunalul nu trebuia să repună pe rol cauza, deși intimata-pârâtă I.M. a depus odată cu concluziile scrise și un act nou, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu de către S.V. S-au încălcat astfel dispozițiile art. 151 C. proc. civ. și dreptul de apărare al recurentului care dacă ar fi cunoscut actul nou putea să-și precizeze acțiunea în sensul chemării în judecată și a lui S.V.
- S-au încălcat dispozițiile art. 1295 C. civ. atunci când s-a considerat că imobilul în litigiu nu este proprietatea autorului recurentului.
Astfel, prin convenția din 7 aprilie 1950 părțile s-au învoit asupra obiectului vânzării și asupra prețului ce a fost achitat la încheierea contractului și ca atare, proprietatea s-a transmis către cumpărătorul T.M.
Această convenție nu a mai putut fi autentificată pentru că la 20 aprilie 1950 a intervenit naționalizarea imobilului conform prevederilor Decretului nr. 92/1950.
- în mod nelegal, instanțele, fără a fi investite cu judecarea unei acțiuni în declararea simulației contractului de vânzare-cumpărare și fără administrarea unui probatoriu concludent, au reținut caracterul simulat al convenției bazându-se pe prezumții.
S-au încălcat în acest mod dispozițiile art. 1203 C. civ. deoarece prezumțiile sunt permise magistratului numai în cazurile în care este permisă și dovada cu martori, or, în speță, valoarea contractului depășește suma de 250 lei, deci nu era posibilă dovada testimonială și în consecință nici prezumțiile expuse în considerentele deciziei.
- Este nelegală constatarea instanței de apel că lipsa contraînscrisului, nu împiedică caracterizarea actului ca fiind simulat câtă vreme este clar stabilit că pentru existența operațiunii juridice a simulației trebuie să existe concomitent, între aceleași părți, două contracte, respectiv unul public și unul secret. Contraînscrisul (actul secret) de obicei conține voința reală a părților și în raport de acesta se anulează în tot sau în parte actul public.
Câtă vreme, nu s-a făcut singura probă a simulației prin prezentarea unui contraînscris ce conține adevărata voință a părților, concluzia instanței că actul sub semnătură privată este simulat, este nelegală.
în mod greșit, instanța de apel a considerat că lipsa contraînscrisului este motivată de sancțiunile penale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, atâta timp cât aceste dispoziții nu existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
- Instanțele s-au pronunțat asupra simulației convenției, deși nu au fost investite cu o cerere în declararea sau constatarea simulației de nici una din părți, încălcând astfel principiile ce guvernează procesul civil. în acest contestat instanța era datoare să verifice condițiile de valabilitate ale convenției impuse de art. 948 C. civ. precum și cele prevăzute de art. 1294 și urm. C. civ.
- Apreciind în mod greșit că recurentul-reclamant nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, instanța de apel a soluționat cauza pe fond a intra în cercetarea fondului, admițând în fapt excepția lipsei calității procesuale active.
Recursul declarat de reclamant este fondat.
Prin acțiunea de față precizată și completată, recurentul-reclamant a investit în principal instanța cu o acțiune în revendicarea apartamentului nr. 1 de la parterul imobilului situat în București, cumpărat de autorul său prin convenția sub semnătură privată din data de 7 aprilie 1950 încheiată cu numita M.I., autoarea pârâtei I.M.
Prin notele scrise depuse la Judecătoria sectorului 1 București pârâta I.M., printre alte apărări, face "precizarea" că antecontractul din data de 7 aprilie 1950 este un act simulat, încheiat de autoarea sa în speranța că imobilul nu va fi naționalizat.
Pe parcursul procesului, pârâta nu a mai invocat această apărare că actul juridic este simulat și nici nu a detaliat-o.
în lipsa unui contraînscris (actul secret) atât instanța de fond cât și instanța de apel, folosindu-se de prezumții simple, au constatat pe cale de excepție că actul sub semnătură privată datat 7 aprilie 1950 este simulat și că intenția reală a părților nu era aceea de a fi vândut apartamentul în litigiu. Astfel, dreptul de proprietate nu a fost transmis legal către autorul recurentului care, în acest fel, nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilului revendicat.
Concluzia instanței de apel, fundamentată numai pe prezumțiile la care se referă art. 1203 C. civ. este nelegală.
Acțiunea în declararea simulației unui act are drept consecință stabilirea actului secret real și inexistența actului public, aparent. Ea este o acțiune în constatare, imprescriptibilă și poate fi exercitată oricând fie pe cale principală, fie pe cale de excepție.
Sub aspect probator, simulația nu poate fi dovedită între părți (și succesorii lor universali) decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.
Această regulă strictă la care se referă art. 1175 C. civ. nu suferă excepție decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violență ori când părțile au un început de dovadă scrisă, situație în care este admisibilă și proba testimonială și aceea cu prezumții la care se referă art. 1203 C. civ.
în cauza de față, prin convenția sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 I.M. (autoarea intimatei I.M.) a înțeles să vândă lui T.M. (autorul recurentului) imobilul în litigiu (descris în act) la prețul de 1.400.000 lei, achitat la data încheierii convenției.
Cum valoarea obiectului actului juridic depășește suma de 250 lei, proba testimonială era inadmisibilă față de prevederile art. 1191 C. civ., ca și folosirea prezumțiilor "lăsate la luminile și înțelepciunea magistratului" la care se referă art. 1203 C. civ.
Nu s-au administrat în cauză probe din care să rezulte că actul s-a făcut prin fraudă, sol sau violență, iar părțile nu au avut un început de dovadă scrisă.
în acest context, convenția privată putea fi declarată simulată numai dacă exista un contraînscris datat anterior sau concomitent cu actul aparent din data de 7 aprilie 1950.
Făcând o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei în înțelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, atunci când a stabilit că înscrisul sub semnătură privată este simulat.
Totodată, analizând pe cale de excepție că actul sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 este simulat și că în temeiul lui reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, instanțele nu au intrat în cercetarea fondului acțiunii, astfel încât Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ. a admis recursul reclamantului, a casat decizia pronunțată de instanța de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Analiza celorlalte critici invocate prin recurs devine inutilă în raport de motivul de casare reținut ca fondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1653/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1676/2005. Civil → |
|---|
