ICCJ. Decizia nr. 1625/2005. Civil
| Comentarii |
|
Sub nr. 112/2001 a fost înregistrată la Prefectura județului Dâmbovița notificarea adresată de V.G. și V.V. având ca obiect cererea de acordare de despăgubiri bănești în sumă de 15.000 dolari SUA pentru un imobil compus din teren în suprafață de 300 mp și o casă cu 5 camere, situat în comuna Moroeni, județ Dâmbovița, între vecinii V.B. la răsărit, șoseaua Uzina Dobrești la apus, Sanatoriul TBC Moroeni la miazăzi și muntele Pripor la miazănoapte, cu privire la care se susține că a constituit proprietatea notificatorilor trecută abuziv în proprietatea statului prin decizia civilă nr. 64 din 10 februarie 1959 a Tribunalului Regional Ploiești.
Cu adresa nr. 3148 din 19 mai 2003 Prefectura județului Dâmbovița a transmis notificarea Primăriei comunei Dâmbovița spre analiză și soluționare.
Prin dispoziția nr. 164 din 23 iulie 2003, Primăria Moroeni a respins notificarea cu motivarea că nu a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, nu s-au depus acte privind preluarea imobilului de către stat și nu au fost depuse documente referitoare la demolarea construcției.
La 27 august 2003 notificatorii V.G. și V.V. au formulat contestație solicitând anularea dispoziției primăriei și acordarea de despăgubiri bănești evaluate provizoriu la suma de 600 milioane lei în echivalentul terenului în suprafață de circa 300 mp și a casei cu 5 camere demolată.
Prin sentința civilă nr. 24 din 15 ianuarie 2004, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis contestația, a anulat în parte dispoziția atacată și a constatat că "reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru construcția compusă din 5 camere".
Prima instanță a constatat că, potrivit probelor administrate, V.G. a primit terenul de la mama sa, a construit pe teren o casă cu 5 camere, că amândoi contestatorii erau exceptați de la naționalizare, fiind țărani cu gospodării mici, că imobilul teren și casă au fost preluate de către stat odată cu trecerea pădurilor în proprietate de stat, fiind apoi transmis în folosința Sanatoriului TBC, casa fiind demolată între timp rămânând pe teren numai fundația, terenul putând fi restituit în natură, iar valoarea casei a fost stabilită prin expertiză.
în raport cu această stare de fapt, tribunalul a statuat că sunt îndeplinite cerințele art. 10 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 în sensul acordării de despăgubiri bănești pentru construcția demolată, valoarea acestora urmând a fi stabilită prin procedura prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001.
Contestatorii au declarat apel solicitând în principal schimbarea sentinței în tot și obligarea Primăriei Moroeni la plata sumei de 201.380.540 lei, reprezentând contravaloarea construcției demolate și a terenului aferent, iar în subsidiar obligarea aceleiași primării la plata sumei de 164.069.000 lei, reprezentând contravaloarea casei, și la restituirea în natură a terenului în suprafață de 999,74 mp, individualizat prin raportul de expertiză efectuat în primă instanță.
Și Primăria comunei Moroeni a declarat apel cerând schimbarea sentinței în tot în sensul respingerii contestației ca nefondate.
Apelurile au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 872 din 24 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 1807/2004.
Cu privire la apelul contestatorilor, instanța de apel a statuat că prima instanță a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001, contestatorii fiind îndreptățiți la despăgubiri pentru imobilul construcție, urmând ca în situația în care hotărârea va rămâne definitivă și irevocabilă, stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă pe cale administrativă potrivit capitolului V din Legea nr. 10/2001, și de asemenea corect a respins cererea referitoare la teren, deoarece contestatorii nu au cerut restituirea lui în natură, deși acesta este liber, astfel că nu se pot acorda despăgubiri bănești.
Cu referire la apelul primăriei, instanța de apel a reținut că, în contra susținerilor acesteia, contestatorii au făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, iar în situația invocată în sensul că prefectura este unitatea deținătoare a imobilului, primăria trebuia să înainteze notificarea acestei unități, iar nu să emită decizie de respingere a notificării.
împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs contestatorii V.G. și V.V., precum și intimata Primăria Moroeni.
Contestatorii au solicitat casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, obligarea intimatei în principal la plata de despăgubiri bănești în sumă de 201.380.540 lei reprezentând contravaloarea casei și terenului, iar în subsidiar, la plata contravalorii construcției evaluată la 164.069.000 lei și la restituirea în natură a terenului în suprafață de 999,74 mp.
Intimata a solicitat de asemenea casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Dezvoltând recursul, contestatorii au invocat cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. rezultat din faptul că instanțele s-au limitat la dispoziții generale privind obligația instituită în sarcina intimatei fără a nominaliza în ce constă și care este întinderea acesteia, dar și din încălcarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează cazurile în care se acordă despăgubiri bănești; împrejurări care fac ca hotărârile pronunțate în cauză să aibă doar caracter declarativ și să nu poată fi puse în executare.
La rândul său, intimata a susținut că instanțele au încălcat dispozițiile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, neobservând că notificarea trebuia adresată deținătorului terenului, care este altă unitate decât intimata, precum și necompetența primăriilor în rezolvarea cererilor având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești.
De asemenea, intimata a susținut că instanțele au aplicat greșit dispozițiile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, care reglementează numai situația imobilelor care aveau altă destinație decât aceea de locuință, încălcând concomitent și dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt posibile în cazul contestatorilor numai alte măsuri reparatorii, nicidecum cele constând în despăgubiri bănești.
în fine, intimata a mai susținut că pricina a fost soluționată în primă instanță și în apel fără a se observa că nu s-a făcut dovada certă a dreptului de proprietate pretins de contestatori, nelămurindu-se nici identitatea dintre pretențiile contestatorilor și evidențele primăriei, fiind posibil ca pretențiile contestatorilor să privească alte bunuri decât cele care s-au aflat în proprietatea lor.
Examinând recursurile astfel motivate înalta Curte constată cele ce succed.
Atât prin notificare, cât și prin contestația dedusă judecății în primă instanță, contestatorii au solicitat în mod expres numai despăgubiri bănești în echivalentul terenului și casei ulterior demolată pretinse a face obiectul Legii nr. 10/2001.
Față de obiectul descris, cauza nu poate fi examinată decât în limitele acestuia, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., orice alte cereri formulate întâia oară în căile de atac fiind inadmisibile conform prevederilor art. 294 C. proc. civ.
Cu referire la măsura reparatorie constatând în despăgubiri bănești, Legea nr. 10/2001 prevede că asemenea măsură este posibilă în următoarele cazuri:
- la alegerea persoanei îndreptățite dintre măsurile reparatorii prevăzute prin art. 1 alin. (2) dacă imobilul face obiectul unui contract de concesiune, locație de gestiune, asociere în participațiune sau al unei operațiuni de leasing [art. 14 alin. (1)], este ocupat de una din instituțiile enumerate la art. 16 alin. (1), dacă unitatea deținătoare nu a fost identificată [art. 26 alin. (3)] și dacă s-a negociat în acest sens de către persoana îndreptățită cu instituția publică implicată în privatizare [art. 32 alin. (8)];
- cu acordul persoanei îndreptățite, alternativ sau combinat cu acțiuni sau titluri de valoare nominală, dacă persoana îndreptățită a optat pentru despăgubiri și imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 19 alin. (2) și (3)];
- la alegere între despăgubiri bănești și măsura compensării cu alte bunuri ori servicii dacă imobilul este deținut de o organizație cooperatistă [art. 20 alin. (4)] ori dacă a fost înstrăinat de aceasta cu respectarea legii [art. 27 alin. (4)];
- dacă părțile interesate au negociat în sensul acordării de despăgubiri bănești în ipoteza persoanelor care aveau calitatea de asociați ai persoanelor juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sau alte acte normative [art. 32 alin. (1)].
De asemenea, restituirea prin echivalent, inclusiv sub forma despăgubirilor bănești, dar numai dacă sunt expres prevăzute, este obligatorie, chiar dacă restituirea în natură ar fi posibilă, în cazurile arătate prin art. 16 alin. (1) (mai sus redat), prin art. 16 alin. (2) (dacă Guvernul va stabili prin hotărâre, la propunerea ministerelor și altor instituții publice interesate, imobilele care nu vor fi retrocedate în natură), prin art. 18 (persoana îndreptățită era coasociat la persoana juridică proprietară la data preluării, imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a legii sau a fost transformat devenind un imobil nou), prin art. 27 alin. (1) (imobilul a fost preluat cu titlu valabil și este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale) și prin art. 32 alin. (1) descris anterior.
în raport cu obiectul cererii deduse judecății lor, instanțele aveau obligația de a stabili situația reală de fapt, în raport de care să analizeze dacă și care din dispozițiile legale mai sus enunțate sunt aplicabile în cazul contestatorilor.
Ori, instanțele s-au limitat la a constata că terenul și casa au aparținut contestatorilor fiind preluate de stat, că a fost demolată casa, iar terenul este liber, fără a verifica prin probe concludente deținătorul casei la data demolării și deținătorul actual al terenului, elemente de fapt absolut necesare pentru stabilirea regimului juridic al imobilului și, implicit, identificarea dispozițiilor legale aplicabile.
Mai mult însă, soluția dată cauzei în primă instanță și păstrată în apel nu constituie rezolvarea contestației dedusă judecății, fiind generică, fundamentată pe un text legal (art. 10 alin. ultim) care reglementează situația imobilelor care aveau altă destinație decât aceea de locuință, deși instanțele nu s-au preocupat a stabili dacă fosta casă a contestatorilor avea sau nu destinația de locuință.
în aceste condiții, instanța supremă nu poate exercita pe deplin controlul judiciar cu privire la fondul pricinii în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt complet lămurite, așa cum dispune art. 314 C. proc. civ.
Se impune astfel lămurirea deplină a situației de fapt în sensul celor arătate în prezentele considerente, și în consecință ambele recursuri au fost admise, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel care a dat hotărârea recurată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1788/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1629/2005. Civil → |
|---|
