ICCJ. Decizia nr. 1670/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. 4105 din 31 octombrie 2001, reclamanta A.N.C.M. U.C.E.C.O.M. a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând anularea deciziei nr. 1019 din 28 septembrie 2001 emisă de pârâtă și restituirea în natură a imobilului constând în hotelul P., în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a adresat o notificare pârâtei, înregistrată la aceasta sub nr. 1896 din 19 martie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a hotelului P. din Eforie Nord.
Ca răspuns la notificare, în conformitate cu dispozițiile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, pârâta a emis decizia nr. 1019 din 28 septembrie 2001 prin care i-a respins cererea, motivat de faptul că reclamanta nu a depus acte de proprietate cu privire la acest imobil, susținând că el este proprietatea pârâtei și îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze A.P.A.P.S., pentru măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Nemulțumită de acest răspuns, reclamanta a formulat acțiunea care face obiectul acestui dosar, criticând decizia emisă de pârâtă pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, reclamanta a arătat că imobilul a cărui restituire o solicită a fost construit din fonduri proprii, începând cu anul 1958. Obiectivul hotel P. a fost conceput, proiectat și construit ca o unitate funcțională, compusă din două corpuri de clădire, unul cu destinație de cazare, celălalt cu destinație de cantină. în acest sens s-au depus: cererea reclamantei pentru finanțarea construirii unei case de odihnă pentru salariații săi (aceasta fiind denumirea și destinația inițială), cerere adresată Băncii de Investiții, contractele anuale încheiate cu unitățile de execuție și proiectul construcției.
La data de 12 ianuarie 1960, Consiliul de Miniștri și Consiliul Central al Sindicatelor au emis Hotărârea nr. 9/1960, prin care imobilul, casă de odihnă a fost trecut în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța.
Recepția lucrărilor a fost stabilită la data de 11 iunie 1960, ocazie cu care s-a încheiat un proces verbal, stabilindu-se ca dată a predării imobilului către noul administrator ziua de 18 iunie 1960.
La 19 iunie 1960 s-a întocmit procesul verbal de recepție, iar la 21 iunie 1960 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire, între reclamantă și întreprinderea Stațiunii Balneo-Climaterice Eforie, a construcțiilor, împreună cu tot mobilierul, cazarmamentul, utilajele și obiectele de inventar.
Reclamanta a arătat că nu a primit nici o despăgubire și că trecerea imobilului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța prin ISBC Eforie a fost ilegală, el nefiind proprietate de stat ci cooperatistă.
Ulterior, imobilul a ajuns în patrimoniul pârâtei SC E. SA
Prin Legea nr. 3/1978 a fost abrogată H.C.M. nr. 9/1960, dar imobilul nu a revenit în patrimoniul reclamantei, motiv pentru care s-au făcut demersuri care au culminat cu prezenta acțiune.
Pârâta a formulat în cauză o cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S. și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată pe dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ. și ale art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Deasemeni, în cauză s-a depus o cerere de intervenție în interesul pârâtei formulată de SC B.L. SRL Constanța, invocându-se lipsa de calitate procesuală a reclamantei și netemeinicia acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 210 din 28 martie 2002 a Tribunalului Constanța s-a admis acțiunea reclamantei, s-a anulat decizia nr. 1019 din 28 septembrie 2001 emisă de pârâtă și s-a dispus restituirea în natură a imobilului.
Prin aceeași sentință s-au respins cererea de chemare în garanție și cererea de intervenție.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, fiind persoană îndreptățită, în temeiul art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, să solicite anularea deciziei emise ca răspuns la notificarea sa, actuala U.C.E.C.O.M. fiind continuatoarea celei înființate în baza Decretului nr. 133/1949.
Pe fond, instanța a reținut că reclamanta a dovedit că este proprietara imobilului, de la proiectarea acestuia până la edificarea lui, pe cheltuială proprie, drept pe care nu l-a pierdut niciodată pentru că, prin H.C.M. nr. 9/1960 s-a transmis numai dreptul de administrare.
Instanța de fond a mai reținut că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 care reglementează situația imobilelor preluate cu titlu valabil în proprietatea statului și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale, ci prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în situațiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, restituirea în natură este obligatorie.
întrucât acțiunea a fost admisă, cererea intervenție în interesul pârâtei s-a respins.
în privința cererii de chemare în garanție, prima instanță a reținut că pârâta nu și-a dovedit pretențiile.
împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel pârâta și intervenienta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Apelurile au fost admise prin decizia nr. 118/C din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, schimbându-se în tot sentința în sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii de intervenție.
Examinând punctual motivele de apel, similare pentru ambele părți, instanța a reținut lipsa titlului de proprietate cu privire la imobil al reclamantei, lipsa dovezilor privind plata prețului construcției, existența autorității de lucru judecat în raport cu decizia nr. 531 din 11 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a stabilit că reclamanta nu posedă un titlu valid de proprietate, precum și inadmisibilitatea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.
în contradicție cu situația reclamantei, instanța de apel a reținut că pârâta a dovedit că este o societate comercială privatizată în condițiile art. 20 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul său nefiind posibilă decât prin anularea actelor de privatizare, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001.
împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs reclamanta și chemații în garanție.
în recursul reclamantei, declarat în termen la data de 11 noiembrie 2002 se critică decizia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se invocă faptul că instanța de apel a greșit când a reținut că reclamanta nu posedă un titlu de proprietate emis în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955, în vigoare la data edificării imobilului în litigiu pentru că acest act normativ reglementa transmiterea bunurilor aflate în proprietatea statului, respectiv transmiterea lor în folosința gratuită a organizațiilor cooperatiste, ori, în cauză este vorba despre preluarea de către stat a unui imobil din proprietatea unei organizații cooperatiste.
Reclamanta recurentă invocă aplicarea greșită a legii și pentru că motivarea instanței de apel se referă la terenul pe care se află hotelul P., care nu face obiectul cauzei, omițând să examineze titlul său pentru construcție.
Cu privire la autoritatea de lucru judecat, reclamanta recurentă invocă aplicarea greșită a legii în sensul că instanța de apel a reținut prevederea de drept comun din art. 1201 C. civ., deși Legea nr. 10/2001, aplicabilă cauzei, cuprinde o dispoziție specială în art. 47 și art. 48 potrivit căreia persoana îndreptățită, căreia i s-a respins o acțiune având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă poate solicita măsuri reparatorii în natură.
Recurenta reclamantă critică decizia instanței de apel pentru că a reținut lipsa calității sale procesuale, respectiv că nu este persoană îndreptățită conform legii, deși a dovedit calitatea sa de proprietar asupra imobilului - hotel, precum și preluarea lui abuzivă în baza unui act normativ nepublicat, respectiv H.C.M. nr. 9/1960.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii, reținută de instanța de apel, reclamanta recurentă arată că textul art. 27 din Legea nr. 10/2001, invocat de instanță nu este aplicabil în cauză deoarece preluarea imobilului nu s-a făcut cu titlu valabil.
în final, pe fondul acțiunii, recurenta reclamantă susține că a probat, în condițiile art. 22 din lege, calitatea sa de proprietară asupra imobilului, ceea ce justifică restituirea în natură, pe temeiul art. 2 lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001 și a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii apelului pârâtei și a celui al intervenientei.
Prin recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S. (succesoare legală a A.P.A.P.S., în conformitate cu art. 1 din O.U.G. nr. 23/2004) se solicită modificarea deciziei instanței de apel în sensul menținerii dispozițiilor sentinței cu privire la cererea de chemare a sa în garanție.
Se arată că, deși acțiunea reclamantei a fost respinsă, totuși instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâtă și de intervenientă în contradictoriu cu fostul A.P.A.P.S., confirmându-i astfel calitatea de chemată în garanție, deși în motivarea deciziei nu se face nici o referire la aceasta.
împotriva deciziei civile nr. 118/C din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța a declarat recurs și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța.
Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Constanța la data de 15 noiembrie 2002; întrucât decizia i-a fost comunicată la data de 24 octombrie 2002, rezultă că recursul s-a declarat peste termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., urmând a fi respins ca tardiv.
în recurs s-au depus dovezi în sensul că pârâta SC E. SA și-a schimbat denumirea, în condiții legale, la data de 18 decembrie 2004, în T.H.R. Marea Neagră SA.
Pârâta și intervenienta au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.
Recursurile sunt fondate.
Reclamanta U.C.E.C.O.M. a investit Tribunalul Constanța, secția civilă, cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, contestând decizia emisă de pârâtă, prin care aceasta i-a respins solicitarea din notificarea formulată în condițiile art. 21 din lege.
Reclamanta a uzat de această procedură specială după ce, prin decizia nr. 531 din 11 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a confirmat irevocabil soluția de respingere a unei acțiuni în revendicarea imobilului hotel P., întemeiată pe dreptul comun, reținându-se, într-adevăr, că reclamanta nu a făcut dovada calității sale de proprietară asupra imobilului.
în raport de această hotărâre a reținut instanța de apel, în mod eronat, excepția autorității de lucru judecat. Art. 48 din Legea nr. 10/2001 stabilește că persoanele îndreptățite sau persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat sau de orice alte persoane juridice pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură.
Sub acest aspect, recursul reclamantei este fondat.
Referitor la celelalte motive de recurs, care se constituie în tot atâtea critici la adresa deciziei instanței de apel privind calitatea procesuală a reclamantei și admisibilitatea acțiunii, ambele circumscrise existenței sau inexistenței titlului de proprietate al reclamantei cu privire la imobil urmează a se reține că probatoriul administrat este incomplet.
Reclamanta a depus înscrisuri din care rezultă că, la 14 aprilie 1958 s-a adresat Băncii de Investiții cu o cerere de finanțare în vederea construirii unei case de odihnă, în valoare de 2.830.000 lei, pentru salariații săi. Cererea avea la bază aprobarea Comitetului Executiv U.C.E.C.O.M., dată prin decizia nr. 64 din 6 februarie 1958, precum și proiectul nr. 2030 întocmit de I.P.C.U. Constanța.
Lucrările de ridicare a construcției au început în anul 1958, având la bază contractul direct anual încheiat cu executantul cooperativa R., actul adițional din 11 mai 1959 și procesul-verbal din 23 martie 1959, anexă la contract. Ele au fost continuate de I.R.C.R. București, conform contractului direct anual din martie 1960 și de I.I.L. R. București, conform protocolului încheiat la 26 ianuarie 1960.
în toate înscrisurile menționate, reclamanta apare ca beneficiară a construcției, consemnându-se obligația sa de a efectua plata lucrărilor.
La data de 12 ianuarie 1960 apare H.C.M. nr. 9/1960 prin care se dispune trecerea casei de odihnă în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța, cu tot inventarul său.
La data de 11 iunie 1960 se încheie un proces-verbal în care se consemnează necesitatea efectuării unor remedieri la lucrările de construcție, precum și completarea dotărilor acesteia, stabilindu-se data recepției finale la 18 iunie 1960.
La 19 iunie 1960 se încheie procesul-verbal de recepție, constatându-se că lucrările au fost terminate și obiectivul poate fi dat în folosință.
Ambele procese-verbale s-au încheiat între reclamantă, constructor și cei care trebuiau să preia imobilul, în temeiul H.C.M. nr. 9/1960, respectiv Sfatul Popular al orașului Constanța și ISBC Eforie.
La data de 21 iunie 1960 s-a efectuat predarea-primirea celor două corpuri de clădire (pentru "cazare" și "grup sanitar - grup alimentar") cu toate utilajele, mobilierul, cazarmamentul și dotările necesare funcționării.
Reclamanta susține că, în acest mod a dovedit că este proprietara imobilului, fiind beneficiara proiectului și a construcției finalizate înainte de preluarea abuzivă, în temeiul unui act normativ nepublicat și care, în realitate a operat doar un transfer al dreptului de administrare.
Probatoriul este insuficient în privința plății prețului construcției. Reclamanta a depus corespondența ei cu banca finanțatoare, devizele de lucrări și procesele-verbale de recepție parțială care cuprind mențiuni privind prețurile, recalcularea acestora și decontări, dar nu a făcut dovada certă a rambursării creditelor din fonduri proprii sau a altei modalități de plată în nume propriu.
Cum reclamanta susține că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul unui act juridic cu caracter oneros, respectiv a contractului de construire, instanța consideră că este obligatoriu a se face dovada plății prețului din surse proprii, simpla calitate de beneficiară a construcției nefiind suficientă pentru a-i conferi și calitatea de proprietară a acesteia.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. a fost admis recursul reclamantei, a fost casată decizia și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.
Cu ocazia rejudecării se va completa probatoriul în sensul plăților efectuate de reclamantă, din surse proprii, cu destinația de preț al construcției ce face obiectul cauzei.
Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei și pentru că soarta cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. depinde de cea a acțiunii reclamantei a fost admis și recursul chematei în garanție, dispunându-se casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre o dreaptă rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 18/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1653/2005. Civil → |
|---|
