ICCJ. Decizia nr. 1675/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 727 din 11 septembrie 2002,Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei A.A.C., astfel cum a fost restrânsă și modificată și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, să lase acesteia în deplină proprietate și posesie, cele două apartamente situate la etajul 2 al imobilului situat în București, și cota indiviză din terenul de 153,98 mp de sub construcție, astfel cum au fost individualizate, prin raportul de expertiză întocmit de ing. C.M. și omologat de instanță.
S-a reținut că reclamanta este unica moștenitoare legală a bunicilor paterni, proprietari ai imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 24410/1926 și certificatelor de moștenitor depuse la dosar.
Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 23, fără respectarea identității între persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar, omițând a fi trecută și coproprietara A.C. în ceea ce-l privește pe A.D., acesta fiind pensionar la data naționalizării făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a concluzionat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, ceea ce îndreptățește reclamanta la formularea acțiunii în revendicare.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu decizia civilă nr. 183 din 17 aprilie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții A.V. și A.L., constatând că tribunalul a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză și a apreciat just probele de la dosar.
împrejurarea invocată de pârât în apel, în sensul că proprietarii închiriau imobilul, nu poate conduce la concluzia că aceștia se încadrau în art. I din Decretul nr. 92/1950.
Referindu-se la apelul intervenienților, Curtea având în vedere renunțarea reclamantei la judecată pentru apartamentul nr. 1, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către intervenienți, a constatat că intervenienții nu mai justifică un înțeles legitim, născut, actual, personal și direct în formularea cererii.
Considerentele deciziei de casare a fostei Curți Supreme de Justiție nr. 1379/2001 care recomandau instanței de rejudecare să anuleze și aspectele invocate în cererea de intervenție, rămân fără efect, de vreme ce în baza art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea reclamantei la revendicarea apartamentelor vândute foștilor chiriași. S-a concluzionat că o soluție contrară, ar conduce la încălcarea principiului disponibilității părții, care guvernează procesul civil.
Interesul intervenienților nu poate fi justificat de notificarea adresată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei Capitalei, prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil.
împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, A.V. și A.L.
Consiliul General al Municipiului București critică soluția instanței de apel, invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și arată că nu s-a luat în considerare adresa Direcției de Impozite și Taxe Locale sector 1 din care rezultă că foștii proprietari la data naționalizării, deși pensionari, încasau chirii și plăteau impozite pentru acestea, deci erau exploatatori de locuințe și se încadrau în prevederile art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Cea de a doua critică se referă la faptul că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu s-a dovedit culpa.
A.V. și L., invocând nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., susțin că ambele instanțe au nesocotit dispozițiile art. 268 alin. (3) din același cod, deoarece odată admisă în principiu cererea de intervenție, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia. Consideră că cererea de intervenție reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată și există posibilitatea rezolvării ei independent de acțiunea principală.
Litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, iar la judecata în fond după casare, la prima zi de înfățișare, reclamanta și-a restrâns pretențiile la cele două apartamente nevândute, existente la etajul al doilea al imobilului și la terenul aferent acestora și datorită acestei modificări a acțiunii, în mod greșit instanța la data de 16 ianuarie 2002, a respins în principiu cererea de intervenție, nesocotind interesul intervenienților de a-și consolida dreptul de proprietate.
Recurenții consideră că greșit au concluzionat instanțele că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, nerespectându-se la data naționalizării identitatea între persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar, deoarece dispozițiile art. V din Decretul nr. 92/1950 prevăd că imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar.
La pronunțarea soluției, nu s-a analizat cu atenție faptul că autorul reclamantei, deși pensionar, se încadra în categoria exploatatorilor de locuințe, având mai multe apartamente, care erau închiriate, în scopul evident al obținerii de venituri.
Analizând decizia, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, dar și a dispozițiilor incidente în cauză, înalta Curte de Casație și Justiție, constată că nu este afectată legalitatea acesteia.
Recursurile sunt nefondate.
I. în ceea ce privește recursul declarat de Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General
Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950 nu intră în prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.
Din redactarea acestui articol, rezultă fără putință de tăgadă, că legiuitorul a intenționat să protejeze anumite categorii de persoane, dispunând în mod imperativ că imobilele proprietatea acestora nu se naționalizează. Dacă ar fi dorit să naționalizeze imobilele acestora, în cazul în care ar fi considerat că sunt exploatate, ar fi adăugat în afară de situația când sunt închiriate.
în aceste condiții imobilul proprietatea sa nu echivala cu calitatea de exploatator de locuințe, el făcând-o din necesitatea de a-și completa veniturile pentru a asigura existența sa și a familiei sale.
Așa se explică de ce instanțele nu au luat în considerare adresa Direcției de Taxe și Impozite care atesta că autorul reclamantei achita impozit pe chirii.
Art. V din Decretul nr. 92/1950 ar fi fost aplicabil în situația în care, toți cei enunțați în text ar fi fost coproprietari și li s-ar fi aplicat dispozițiile de naționalizare, însă în cazul în speță atât A.D. cât și coproprietara A.C., erau exceptați conform art. II din decret, fiind pensionar și casnică.
Pe de altă parte, trebuie observat că pricina având mai multe etape procesuale, atât recurentul-pârât cât și intervenienții au mai invocat acest motiv de recurs, pe care înalta Curte nu l-a admis, decizia civilă nr. 1379 din 6 martie 2001 prin care s-au admis recursurile lor, cu casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, dând îndrumări numai pentru identificarea apartamentelor revendicate și dovada dreptului de proprietate, nu și pentru reverificarea exceptării autorului reclamantei de la naționalizarea imobilelor sale.
Sub acest aspect, s-ar putea concluziona că soluția instanțelor a intrat în puterea lucrului judecat, însă așa cum s-a analizat mai sus, critica nu este fondată (cu referire la exceptarea de la naționalizare a imobilelor pensionarilor care închiriau locuințe).
Obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată este corectă și în deplină concordanță cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. care prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Consiliul General al Municipiului București, declarând apel, iar cererea sa fiind respinsă, sigur că este dovedită culpa sa procesuală de a o determina pe intimata-reclamantă să efectueze cheltuieli pentru a se apăra.
II. Nefondat este și recursul intervenienților.
Cererea de intervenție formulată și precizată de A.V. și A.L. avea ca obiect respingerea acțiunii și constatarea că ei sunt proprietarii de drept ai apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 423/22023 din 3 octombrie 1996 (dosar Tribunalul Municipiului București 5536/2001).
La dosar se află procura specială legalizată a reclamantei dată avocatului său, pentru a restrânge acțiunea inițială la cele două apartamente situate la etajul 2 al imobilului și terenul aferent.
Conform deciziei civile nr. 2952/2000 a fostei Curți Supreme de Justiție, instanța de rejudecare a fost obligată să se pronunțe asupra cererii de intervenție, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza art. 52 raportat la art. 49 C. proc. civ. a respins în principiu cererea, având în vedere lipsa de interes a acestora, față de renunțarea la judecată a reclamantei cu privire la apartamentul intervenienților. Nu se poate susține că ar fi o revenire asupra admiterii în principiu prin încheierea din 5 octombrie 1998 (dosar nr. 5238/1998) deoarece hotărârile anterioare au fost casate cu trimitere spre rejudecare, iar recomandările instanței supreme erau obligatorii pentru instanța de rejudecare, printre acestea fiind și obligația de a se pronunța asupra cererii de intervenție. Mai mult, schimbându-se în parte obiectul acțiunii, instanța era obligată a se pronunța în raport de actuala sesizare a instanței.
Intervenienții față de obiectul acțiunii restrânse, prin renunțarea la revendicarea apartamentelor înstrăinate chiriașilor și continuarea judecății numai pentru două apartamente asupra cărora nu pot emite pretenții, nu pot fi decât terțe persoane, ce nu au legătură cu cererea supusă judecății.
împrejurarea că reclamanta a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea întregului imobil, nu are relevanță în prezenta cauză, aceasta nedemonstrând "înțelesul actual" al intervenienților.
Ultima critică a intervenienților cu privire la identitatea între persoana menționată ca proprietar în actul de naționalizare și adevăratul proprietar al imobilului și al exceptării "proprietarilor de la naționalizare fiind pensionar" și "casnică", a fost invocată și de celălalt recurent și analizată la recursul Consiliului General al Municipiului București.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General și de intervenienții A.V. și A.L. împotriva deciziei civile nr. 183/2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1674/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1661/2005. Civil → |
|---|
