ICCJ. Decizia nr. 2097/2005. Civil
| Comentarii |
|
D.C.R. a chemat în judecată SC F.E.R.R.M. SRL în calitate de comitent și pe C.V.T., redactor șef al ziarului R.M. pentru a fi obligați pârâții în solidar la plata sumei de 25.000 dolari SUA, respectiv 484.150.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin publicarea unor informații denigratoare la adresa reclamantului.
în motivarea acțiunii s-a învederat că în numerele 505 din 15 martie 2000 și 506 din 24 martie 2000 ale jurnalului R.M., prepusul pârâtei SC F.E.R.R.M. SRL în articolul "Săptămâna pe scurt", semnat A., a afirmat despre reclamant că în perioada în care a deținut funcția de judecător la o instanță din Constanța ar fi primit mită în valoare de 25.000 dolari SUA și i s-a întocmit dosar penal.
Deși i-a fost publicat un drept la replică în numărul următor al revistei R.M., acesta a fost însoțit de un atac și mai violent la adresa reclamantului specificându-se că "minte ca un porc" și că "este escroc".
I s-a mai imputat reclamantului că a practicat și traficul de influență, că prin intervenția unei mătușe, dosarul penal i-a fost transformat în dosar civil, că și-ar fi schimbat numele și a fugit împreună cu familia din Constanța la București. De asemenea, a fost insultat și asociat cu "fauna de la ziarul ZH. Aceste invective i-au fost adresate pentru că în calitate de avocat apără interesele ziarului Z. și ale ziariștilor acestui cotidian în litigiile cu redactorul șef C.V.T. și revista R.M.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, art. 998-1000 C. civ. și art. 77 din Legea presei nr. 3/1974.
Ulterior, reclamantul a precizat că înțelege să-și reducă pretențiile financiare la 100 lei cu titlu de daune morale, urmând ca pârâții să publice pe prima pagină a trei ziare centrale sentința ce se va pronunța în cauză dacă acțiunea sa va fi admisă, în special în ziarul R.M., Z., A. și E.Z.
De asemenea, reclamantul a cerut obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000.000 lei pe zi cu titlu de daune cominatorii, în cazul întârzierii publicării hotărârii irevocabile ce se va pronunța în cauză.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1670 din 26 noiembrie 2002 a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 100 lei cu titlu de daune morale.
De asemenea, au fost obligați pârâții să publice hotărârea pe prima pagină a săptămânalului R.M.
Instanța a reținut în esență că în cele două articole incriminate s-au făcut afirmații neadevărate cu privire la persoana reclamantului în sensul că acesta în perioada cât ar fi îndeplinit funcția de judecător ar fi comis infracțiunea de luare de mită, or reclamantul a probat că nu a deținut niciodată respectiva funcție și nici nu a existat vreun dosar penal cu o astfel de învinuire.
De asemenea, schimbarea numelui de familie al reclamantului s-a făcut prin decizia Ministerului de Interne din 7 mai 1991 fără nici o legătură cu faptele imputate acestuia.
în fine, pretinsul trafic de influență de asemenea nu a existat, probele atestând că între reclamant și un cetățean turc s-a purtat un dosar civil derivând dintr-un contract de împrumut pentru suma de 1700 dolari SUA. în ceea ce privește dosarul penal, reclamantul a fost acela care a sesizat organul de urmărire penală împotriva cetățeanului turc pentru infracțiunea de amenințare, acesta din urmă fiind condamnat penal prin hotărâre definitivă.
La rândul său cetățeanul turc a formulat o plângere penală împotriva reclamatului finalizată însă cu o soluție de neîncepere a urmăririi penale.
Totodată prin cele două articole incriminate, reclamantul a fost insultat grav, lezându-i-se astfel drepturile personale nepatrimoniale ca cele vizând demnitatea și onoarea.
în consecință, în speță erau întrunite cerințele art. 998-1000 C. civ. Pe de altă parte deși deontologia profesională îl obligă pe ziarist să verifice informațiile primite înainte de a le da publicității, în speță, odată cu publicarea dreptului la replică prin care redacția ziarului R.M. a luat cunoștință de aspectele contestate de reclamant și argumentele evocate de acesta, a fost editat un alt articol și mai agresiv la adresa reclamantului, ceea ce dovedește odată în plus că nu s-a urmărit verificarea surselor și informarea obiectivă a cititorilor. O astfel de verificare era impusă și de art. 69 din Legea nr. 3/1974 și conform art. 77 din aceeași lege antrenează și răspunderea redactorului șef dacă săvârșirea faptelor a fost posibilă din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către el a îndatoririlor de serviciu, răspundere ce intervine și dacă materialul de presă difuzat este nesemnat.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 304/A din 23 mai 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții C.V.T. și F.E.R.R.M. împotriva sentinței nr. 1670 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
în motivarea soluției instanța a reținut că toate criticile formulate de apelanții-pârâți nu erau întemeiate raportat la probele dosarului.
Astfel, critica vizând pretinsa modificare a acțiunii dincolo de prima zi de înfățișare s-a dovedit neadevărată în raport de dispozițiile art. 134 C. proc. civ., întrucât modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc la prima zi de înfățișare, respectiv la 26 iunie 2001.
De asemenea, respingerea probei cu martori a fost justificată de faptul că pentru aceleași împrejurări ce se doreau a fi dovedite cu martori, existau înscrisuri la dosar și se administrase și proba cu interogatoriu.
Tot astfel, pretinsele cauze exoneratoare de răspundere și anume: indicarea sursei informației, confirmarea existenței unor datorii bănești ale intimatului, schimbarea numelui său și existența plângerii penale împotriva sa nu constituiau, de fapt, cauze de exonerare avându-se în vedere neverificarea informațiilor furnizate de o terță persoană și oricum așa cum s-a evidențiat și de instanța de fond, nu au fost confirmate.
în fine, s-a dovedit nefondată și critica vizând aplicarea Legii nr. 3/1974 cât timp respectiva lege era integral în vigoare la data soluționării cauzei la instanța de fond, urmare abrogării O.U.G. nr. 53/2000 prin O.U.G. nr. 34 din 16 august 2001.
în acest context, conform art. 73 din Legea nr. 3/1974, corect instanța a stabilit și răspunderea SC F.E.R.R.M. SRL în solidar cu aceea a redactorului șef cât timp odată cu publicarea dreptului la replică a fost publicat un articol și mai violent la adresa reclamantului.
Nefondată a fost apreciată și critica potrivit căreia reclamantul ar fi putut și trebuia să afle identitatea pârâtului autor al articolelor incriminate care să răspundă în nume propriu din moment ce pârâții-apelanți nu i-au comunicat reclamantului-intimat astfel de date, iar pentru înlăturarea aplicării art. 73 alin. (2) din Legea nr. 3/1974 nu au formulat o cerere de chemare în garanție a ziaristului respectiv.
în contra menționatei decizii au declarat recurs pârâții C.V.T. și F.E.R.R.M. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susținut că instanța de fond a acceptat ca reclamantul să-și modifice acțiunea după prima zi de înfățișare ce a avut loc la 30 mai 2000 când a fost pusă în discuție o excepție de neconstituționalitate, procedeu nelegal și contrar dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.
în apel, instanța a schimbat complet cauza juridică a acțiunii atunci când a întemeiat răspunderea editorului pe dispozițiile art. 73 și art. 75 din Legea nr. 3/1974, texte neinvocate nici în acțiune și nici în sentință. Astfel, acțiunea reclamantului a fost admisă în temeiul art. 998 C. civ., indicat în cererea de chemare în judecată, deși pârâții-recurenți s-au apărat constant în sensul că în condițiile existenței unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, Legea presei nr. 3/1974, nu se putea reține ca temei juridic al acțiunii răspunderea civilă delictuală de drept comun.
Nelegal s-a refuzat proba cu martori, respectiv audierea persoanei ce s-a reținut chiar în sentință că prin sesizările ei a determinat publicarea notelor în discuție, procedeu ce a permis aceleiași instanțe să susțină că afirmațiile nu au fost verificate.
Legea nr. 3/1974 ca lege specială, derogatorie de la dreptul comun, prin art. 73 instituie răspunderea personală a autorului unui articol. De asemenea, răspunderea editorului, conform art. 30 din Constituție se realizează tot în condițiile art. 73-75 din Legea nr. 3/1974.
Or, chiar în ipoteza instanței de apel, sancțiunea prevăzută de lege este obligarea editurii de a publica răspunsul ce a fost refuzat cu mențiunea "că aceasta s-a dispus prin hotărâre judecătorească indicându-se numărul și data acesteia precum și instanța care a dat hotărârea" [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 3/1974) astfel că cele dispuse de instanță, publicarea hotărârii pe prima pagină a ziarului, se situează în afara legii.
De asemenea, pentru articolele nesemnate sau semnate cu pseudonim, răspunderea redactorului șef intervine numai în condițiile în care refuză identificarea autorului, or în speță reclamantul nu a cerut identificarea autorului, iar recurenții-intimați au indicat sursa informațiilor, respectiv persoanele nominalizate în vederea audierii lor ca martori, ceea ce însă nu a avut loc.
Pe de altă parte, în cauză nu erau întrunite condițiile impuse de art. 69 din Legea nr. 3/1974, întrucât s-a probat existența unor situații care înlătură răspunderea și anume: sursa informațiilor publicate; existența unor datorii bănești, schimbarea numelui reclamantului; existența unei plângeri penale pentru trafic de influență. Aceste aspecte conduc la concluzia lipsei de culpă.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întregirea sau modificarea acțiuni se poate face la primul termen de judecată sau în cadrul termenului acordat de instanță în acest scop.
Norma procedurală evocată nu are însă un caracter imperativ iar prevederile ei sunt statornicite în interesul pârâtului. Prim urmare, pârâtul poate consimți expres sau tacit la o modificare ulterioară primei zile de înfățișare.
Cu referire la cazul în speță la termenul din 30 mai 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca instanță de fond, a dispus suspendarea judecării cauzei și trimiterea unei copii de pe dosar la Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 5 din O.G. nr. 11/1998 aprobată prin Legea nr. 112/1998 și a art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997.
Excepția a fost invocată de pârâții-recurenți care au învederat că textul a cărei neconstituționalitate au invocat-o reprezenta o normă de care depindea judecarea cauzei determinând investirea instanței, stabilirea cuantumului despăgubirilor și stabilirea competenței materiale.
Argumentele evocate de recurenții-pârâți în motivarea excepției de neconstituționalitate evidențiază faptul că înșiși pârâții au apreciat din interpretarea art. 132 și art. 134 C. proc. civ. că termenul din 30 mai 2000 nu constituia prima zi de înfățișare, din moment ce textul neconstituțional viza însăși investirea instanței.
După repunerea cauzei pe rol la 26 iunie 2001 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că și-a redus pretențiile formulate cu privire la cuantumul daunelor morale de la 25.000 dolari SUA la 100 lei. Totodată, a solicitat ca o reparație publică a imaginii sale și pentru aflarea adevărului, că în cazul în care i se va admite acțiunea, sentința instanței să fie publicată pe prima pagină a trei ziare centrale pe care le-a și nominalizat.
De altfel, potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ. cererea nu se socotește modificată când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului ei.
Pe de altă parte, așa cum s-a relevat, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au un caracter imperativ. Prin urmare, chiar dacă s-ar considera că cel de al doilea capăt al cererii de precizare a acțiunii ar fi fost formulat după prima zi de înfățișare, ceea ce însă nu este cazul în speță, pârâții-recurenți nu au ridicat obiecțiuni în legătură cu neregularitatea ei și prin aceasta și-au dat consimțământul tacit la respectiva modificare.
Pe cale de consecință critica ridicată în recurs în acest sens nu poate fi primită.
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. constând în aceea că instanța de apel ar fi schimbat complet cauza juridică a acțiunii în apel întrucât deși cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., temei juridic însușit de instanța de fond, în apel răspunderea editorului a fost fondată pe dispozițiile art. 73 și art. 75 din Legea nr. 3/1974, texte ce nu au fost menționate nici în acțiune și nici de instanța de fond, urmează a reține că și acesta apare nefondat.
Astfel, în cererea de chemare în judecată, reclamantul evocând articolele incriminate a criticat și atitudinea denigratoare a redactorului șef, despre care a afirmat că i-a adus atingere imaginii sale publice și a invocat ca temei de drept art. 30 alin. (8) din Constituție, art. 998-1000 C. civ. și art. 77 din Legea nr. 3/1974.
Așadar, chiar în cuprinsul acțiunii, promovate la 29 martie 2000, reclamantul a făcut trimitere între alte temeiuri de drept și la Legea nr. 3/1974 care în art. 77 statua răspunderea redactorului șef pentru încălcarea dispozițiilor menționatei legi (cu trimitere la art. 69) de către ziarist atât în materialele pe care le publică cât și în cele de a căror publicare răspundea în cadrul obligațiilor de serviciu.
De asemenea, răspunderea redactorului șef era antrenată și în cazul în care materialul de presă difuzat, era nesemnat.
La data promovării cererii de chemare în judecată Legea nr. 3/1974 era în vigoare în integralitatea sa.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 53 din 19 mai 2000 pentru unele măsuri privind soluționarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, publicată în M.Of. nr. 227 din 23 mai 2000, la art. 5 s-a specificat expres că pe data intrării în vigoare a respectivei ordonanțe se abrogă Legea presei nr. 3/1974, mai puțin dispozițiile art. 72-75 și ale art. 93 din lege.
Așadar, este vorba de o abrogare parțială care viza și art.77 invocat de reclamant prin acțiune.
Ulterior, O.U.G. nr. 53/2000 a fost abrogată prin O.G. nr. 34/2001 din 16 august 2001 publicată în M. Of. nr. 511 din 28 august 2001, iar prin Legea nr. 45 din 16 ianuarie 2002 publicată în M. Of. nr. 75 din 31 ianuarie 2002 privind respingerea O.U.G. nr. 53/2000 pentru unele măsuri privind soluționarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, așa cum rezultă și din denumirea legii, O.U.G. nr. 53/2000 a fost respinsă.
în acest context, instanța de fond, soluționând pricina la 19 noiembrie 2002, contrar celor susținute în motivele de recurs, a reținut răspunderea civilă a redactorului șef conform dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 3/1974 invocate în acțiune, temei juridic menținut și în apel.
Prin urmare, nu se poate susține, cum greșit au afirmat recurenții că instanța de apel ar fi schimbat cauza juridică a acțiunii în apel și prin aceasta ar fi încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în ce privește răspunderea editorului, aceasta a fost reținută în baza art. 30 din Constituție și art. 1000 C. civ., iar precizările făcute de instanța de apel prin trimiterea și la art. 73 și art. 75 din Legea nr. 3/1974, de asemenea nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice cât timp s-a păstrat și invocat norma de bază a art. 30 din Constituție, instanța făcând doar trimitere la menționatele articole din Legea nr. 3/1974 în care se regăseau principiile enunțate de Constituție.
Pe de altă parte, este de relevat și faptul că invocarea în acțiune a dispozițiunilor art. 1000 alin. (3) C. civ. vizând răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat constituie temei juridic pentru răspunderea SC F.E.R.R.M. SRL fără a fi necesară o trimitere expresă la legea specială, în speță, Legea nr. 3/1974 și că acest temei juridic a fost reținut de instanța de fond și implicit și de cea de apel, prin respingerea apelului.
S-a mai susținut că respingerea probei cu martori a fost nelegală și că acest aspect putea constitui un motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Or, conform art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate, iar pct. 5 al articolului menționat se referă la situația în care prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, aprecierea de către instanță a concludenței unei probe este un atribut exclusiv al acesteia, iar refuzul de a o administra pentru considerente ce se expun cu ocazia respingerii ei nu constituie o încălcare a formelor de procedură sancționate cu nulitatea în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, apare cu evidență că motivul invocat, pretinsa respingere nejustificată a administrării probei cu martori, nu poate fi circumscris între cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., el vizând o critică cu privire la netemeinicia hotărârii.
S-a mai susținut că obligarea recurenților de a publica în săptămânalul R.M. pe prima pagină, hotărârea ce s-a pronunțat în cauză, excede dispozițiilor art. 73-75 din Legea nr. 3/1974 și prin urmare hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Or, așa cum deja s-a relevat, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 998-1000 C. civ., art. 30 din Constituție și art. 77 din Legea nr. 3/1974 privitor la răspunderea redactorului șef.
Cum textele legale invocate nu limitează modalitatea în care autorul faptei ilicite poate fi obligat să repare prejudiciul moral creat victimei, nu se poate considera că prin obligarea lui la publicarea hotărârii pronunțate în respectivul litigiu s-ar depăși cadrul legal în care instanța a fost investită să soluționeze cauza.
Pe de altă parte, înșiși recurenții au susținut în motivele de recurs că prin trimiterea la dispozițiile art. 73-75 din Legea nr. 3/1974, instanța de apel ar fi schimbat cauza juridică a acțiunii. Or în acest context, nu pot invoca tot ei împrejurarea că soluția dată trebuia să fie în acord cu respectivele dispoziții legale în ceea ce privește sancțiunile ce li se puteau aplica și anume "obligarea organului de presă în cauză să publice sau să difuzeze răspunsul" persoanei lezate prin afirmațiile făcute în presă.
S-a mai învederat de către recurenți că potrivit art. 77 din Legea nr. 3/1974 răspunderea redactorului șef intervine numai în condițiile în care refuză identificarea autorului. Pe cale de consecință se susține că întrucât reclamantul nu a solicitat niciodată identificarea autorului, iar recurenții au indicat sursa informațiilor acest aspect era de natură a atrage răspunderea personală a celor ce le-au făcut indicați ca martori în cauză.
Și această critică este nefondată.
Prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, recurenții-pârâți au susținut între altele, că "informațiile cuprinse în articol sunt reale fiind confirmate de declarațiile celui care le-a dat și de actele produse de acesta", motiv pentru care au solicitat respingerea acțiunii. Totodată au cerut probe cu interogatoriu, acte și martori indicând un număr de trei persoane pentru a fi audiate.
Așadar, recurenții nu au indicat autorul informațiilor incriminatoare din articolele publicate păstrându-i anonimatul atunci când s-au referit la declarațiile "celui" care le-a dat, poziție ce au avut-o și la termenul din 20 noiembrie 2001 când s-au discutat probele și când au precizat că prin martorii propuși urmează "a dovedi situațiile de fapt ce au fost invocate în cuprinsul articolului, arătând că informațiile sunt reale". De asemenea, în răspunsul la interogator pârâta F.E.R.R.M. din nou a făcut mențiunea că a informat cititorii cu privire la "fapte cu care au fost sesizați de persoane ce își asumă răspunderea cu privire la cele declarate" și că "este vorba de fapte relatate de o persoană care răspunde pentru afirmațiile sale și care poate depune mărturie".
Așadar, pe tot parcursul litigiului la instanța de fond și apoi și în apel, recurenții-pârâți nu au divulgat sursa informațiilor publicate în cele două articole incriminate și prin urmare nu pot invoca incidența vreunei cauze de exonerare de răspundere și cu atât mai puțin să impute reclamantului faptul de a nu fi solicitat identificarea autorului, cei interesați să o facă fiind recurenții-pârâți.
în fine, recurenții invocând dispozițiile art. 69 din Legea nr. 3/1974 consideră că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de respectivul text pentru a le fi antrenată răspunderea pentru conținutul celor două articole întrucât au indicat sursa informațiilor publicate, s-a confirmat existența unor datorii bănești, s-a confirmat schimbarea numelui și s-a confirmat existența unei plângeri penale pentru trafic de influență.
Și acest motiv de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
Astfel, așa cum deja s-a relevat reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 69 din Legea nr. 3/1974, ci pe dispozițiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-1000 C. civ.) coroborate cu prevederile art. 30 din Constituție și art. 77 din Legea nr. 3/1974 numai în ceea ce privește răspunderea redactorului șef.
Pe de altă parte, pentru argumentele deja evidențiate atât de instanța de fond cât și de către cea de apel în speță s-au probat elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce-i privește pe ambii pârâți.
De asemenea, așa cum apare fără echivoc, recurenții nu au indicat sursa informațiilor, iar faptele imputate reclamantului de natură a-i leza onoarea și demnitatea s-au dovedit a fi neadevărate în sensul că, între altele, nu s-a probat existența unui dosar penal în care reclamantul să fi fost pus sub învinuire, iar schimbarea numelui reclamantului s-a făcut pe cale administrativă, fără să fi avut vreo legătură cu faptele inserate în cele două articole și neconfirmate în dosar.
Astfel fiind, recursul pârâților a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2668/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1901/2005. Civil → |
|---|
