ICCJ. Decizia nr. 2102/2005. Civil
| Comentarii |
|
La 3 noiembrie 2003 reclamanta SC B.M. & C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ș.C. cerând a se dispune evacuarea acestuia din imobilul teren și saivan situat în Rm. Vâlcea - Căzănești, județul Vâlcea.
Motivând acțiunea, reclamanta a susținut că a dobândit proprietatea asupra imobilului teren și saivan prin cumpărare la data de 27 noiembrie 2000, iar pârâtul a ocupat imobilul fără drept, refuzând să i-l restituie.
Prin sentința civilă nr. 5762 din 17 noiembrie 2003, Judecătoria Rm. Vâlcea a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâtului din imobilele proprietatea reclamantei compusă din teren în suprafață de 571,38 mp și saivan pentru animale situate în punctul "Căzănești" din Rm. Vâlcea.
Pârâtul a declarat apel, invocând în principal inadmisibilitatea acțiunii în evacuare și susținând că reclamanta avea la îndemână numai calea acțiunii în revendicare, pe care însă nu a utilizat-o, dat fiind că pârâtul exercită posesia bunurilor din anul 1990 nefiind tulburat de nimeni.
Prin întâmpinare reclamanta a susținut admisibilitatea acțiunii în evacuare, precizând că nu a ales calea acțiunii în revendicare.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 530/A din 17 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă.
Instanța de apel a statuat în primul rând că, deși este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., este evident că acțiunea introdusă de reclamantă are ca scop redobândirea de către reclamantă a unora din atributele dreptului său de proprietate, anume folosința imobiliară dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4526 din 27 noiembrie 2000 de Biroul Notarului Public G.M.
Pe de altă parte, instanța de apel a statuat că în apel pârâtul nu mai poate invoca greșita calificare a acțiunii reclamantei, deoarece în timpul judecării cauzei în primă instanță nu s-a conformat dispozițiilor art. 118 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, prin nedepunerea întâmpinării, este decăzut din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, afară de cele de ordine publică, potrivit prevederilor art. 118 alin. (2) C. proc. civ.
Consecință a celor mai sus statuate, instanța de apel a concluzionat că, pe fondul pricinii, soluția primei instanțe este legală și temeinică, având în vedere că pârâtul, deși legal citat cu mențiunea chemării la interogatoriu, nu s-a prezentat la judecată, ceea ce constituie o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, care se coroborează cu celelalte probe administrate, față de care nu are relevanță juridică apărarea pârâtului în sensul că a folosit bunurile cu bună-credință.
Pârâtul Ș.C. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii date în apel, precum și a celei de primă instanță, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei.
Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susține inadmisibilitatea acțiunii în evacuare, motivând că imobilele în litigiu nu au destinație de locuință și că nu locuiește în ele având propria sa locuință, iar faptul că exercită posesia acestor bunuri nu justifică acțiunea în evacuare ci doar o acțiune în revendicare.
în cadrul aceluiași prim motiv de recurs, pârâtul impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor legale referitoare la caracterul devolutiv al apelului.
Al doilea motiv de recurs este încadrat în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pârâtul arătând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui înscris pe care l-a depus la dosarul cauzei în sprijinul apelului pe care l-a redactat.
Recursul este întemeiat.
Inadmisibilitatea acțiunii este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care poate fi invocată în orice fază a procesului civil, instanța de apel greșind esențial prin statuarea că reclamantul este decăzut din dreptul de a o invoca pentru prima dată în apel.
Excepția este și întemeiată.
Reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune având un obiect clar determinat, anume evacuarea pârâtului dintr-un imobil teren și construcție, precizat ca atare în mod expres și în apel pe cale de întâmpinare, arătând că nu a înțeles să utilizeze calea acțiunii în revendicare.
în același timp însă, prin motivarea acțiunii, reclamanta arată că evacuarea cerută se impune prin aceea că a dobândit proprietatea imobilului prin contract de vânzare-cumpărare, iar acesta a fost ocupat fără nici un titlu de către pârât, care se opune la restituirea lui, ceea ce o împiedică pe reclamantă să-l folosească scopului pentru care l-a cumpărat, adică adăpostirea și creșterea animalelor potrivit obiectului său de activitate.
între obiectul pricinii și motivarea acțiunii există o vădită contradicție, prin obiect acțiunea fiind de evacuare, iar motivarea aparținând acțiunii în revendicare după natura dreptului și scopul urmărit.
Cele două acțiuni de drept comun prezintă însă deosebiri esențiale.
Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală deci, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
Spre deosebire de acțiunea în revendicare, acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită locatar, folosința pe timp determinat a unui bun individual determinat și neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.
Asemenea raporturi juridice au ca efect translațiunea folosinței unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândește drepturi reale asupra bunului, având obligația restituirii acestuia.
Cu alte cuvinte, raporturile juridice din materia locațiunii sunt raporturi de obligații.
în cauza de față, între reclamantă și pârât nu au existat raporturi de obligații derivate din locațiune, ci raporturi de drept real constând în exercitarea fără drept de către pârât a posesiei asupra imobilului proprietatea reclamantului.
Ca urmare, dreptul real de proprietate al reclamantului nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare.
Cum însă reclamanta a înțeles să utilizeze calea acțiunii în evacuare și nu pe cea în revendicare pusă la îndemâna sa, iar judecătorii nu pot schimba obiectul acțiunii, ci doar eventual temeiul juridic al acesteia (art. 129 alin. ultim C. proc. civ.), instanțele aveau obligația de a respinge ca inadmisibilă acțiunea în evacuare.
Neprocedând astfel instanțele au încălcat esențial legea, caz de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) și (2) și art. 314 C. proc. civ., instanța de recurs a admis recursul, a casat decizia atacată, precum și sentința de primă instanță, iar pe fond a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2114/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2153/2005. Civil → |
|---|
