ICCJ. Decizia nr. 2114/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 28 martie 2003 reclamanta Ț.E. a chemat în judecată pe pârâții I.A. și G.V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 764 din 8 mai 1990 încheiat între pârâți, în calitate de cumpărători și G.G., în prezent decedat, în calitate de vânzător.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 8 mai 1990, vânzătorul G.G., care este tatăl său și al pârâților, a fost luat de aceștia din urmă și dus fără voia sa la notariatul de Stat din orașul Drăgășani, pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare.
A mai arătat că imobilele vândute aparțineau atât vânzătorului cât și soției sale G.E., de pe urma căreia nu a fost dezbătută succesiunea astfel că vânzarea nu era posibilă.
La data de 29 mai 2003 pârâții au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate deschisă succesiunea defunctei G.E., decedată la 29 martie 1987, unic moștenitor acceptant fiind G.G., decedat la 2 decembrie 1997, ceilalți moștenitori fiind străini de succesiune.
La data de 23 aprilie 2003, Ș.G. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea aceluiași act de vânzare-cumpărare, cu motivarea că este soră cu părțile din proces, și nu a fost dezbătută succesiunea autorilor lor, astfel că nu era posibilă vânzarea imobilelor.
Prin încheierea din 19 iunie 2003, Judecătoria Bălcești a dispus în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ., disjungerea cererii reconvenționale.
Aceeași instanță prin sentința civilă nr. 1003 din 18 septembrie 2003 a respins ca nefondată acțiunea promovată de reclamanta Ț.E. și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție formulată de Ș.G.
A dispus obligarea în solidar a reclamantei și intervenientei la plata sumei de 3.700.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în raport de probele administrate, că nu există motive care să atragă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar faptul că bunurile înstrăinate erau în indiviziune nu are relevanță, întrucât soarta unui astfel de bun urmează a fi clarificată în cadrul acțiunii de partaj.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilelor în litigiu, prima instanță a reținut că reclamanta nu și-a precizat valoric pretențiile, deși i s-a pus în vedere iar o asemenea cerere este supusă prescripției extinctive.
Cât privește cererea de intervenție formulată de Ș.G., instanța de fond a dispus anularea acesteia ca netimbrată în raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Această hotărâre a fost atacată cu apel de reclamantă și intervenientă.
în dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta Ț.E. a susținut în esență că nu a manifestat dezinteres față de moștenirea părinților săi, nu a renunțat la moștenire, că tatăl său a fost mai mult forțat să încheiere actul de vânzare-cumpărare, act care este nul pentru că bunul înstrăinat se afla la acea dată în indiviziune.
Intervenienta Ș.G. a criticat hotărârea pronunțată numai sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu trebuia obligată întrucât cererea sa a fost anulată ca netimbrată.
Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 207/A din 6 februarie 2004 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta Ț.E. și intervenienta Ș.G. împotriva sentinței civile nr. 1003 din 18 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Bălcești, județul Vâlcea.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, împrejurarea invocată de reclamantă că, vânzătorul a fost forțat să înstrăineze imobilele nu constituie un motiv care să conducă la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ci eventual un motiv de nulitate relativă.
Referitor la critica formulată, în sensul că vânzarea este nulă, întrucât s-a înstrăinat un bun aflat în indiviziune, instanța de apel a reținut că, și sub acest aspect hotărârea este legală, dat fiind că într-o atare situație vânzarea nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci impune dreptul dobândit de cumpărător unei condiții rezultorii, a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit cu ocazia ieșirii din indiviziune, coindivizarului care l-a înstrăinat.
în ceea ce privește apelul declarat de intervenienta Ș.G., a reținut că aceasta se află în culpă procesuală, din moment ce prin cererea sa a invocat aceleași pretenții ca și cele ale reclamantei, astfel că în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei decizii reclamanta Ț.E. a formulat în termen legal recurs.
Critica hotărârii, deși nu este formulată potrivit cerințelor art. 303 alin. (3) C. proc. civ. cu arătarea motivelor cuprinse în art. 304 C. proc. civ., se referă în esență la greșita apreciere a probelor administrate, cu privire la calitatea sa de moștenitoare, la respingerea probei cu martora B.E., concubina vânzătorului G.G., comiterea infrancțiunilor de fals și uz de fals de către I.A. sau avocata acesteia, constând în semnarea unor acte, ce au fost prezentate instanței, incompatibilitatea completului de judecată care a soluționat cauza și încheierea actului de vânzare-cumpărare de către notarul public cu încălcarea legii.
Recursul nu este fondat.
Din cuprinsul cererii introductive de instanță rezultă cu certitudine că motivul invocat de reclamantă pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 764 din 8 mai 1990, încheiat între pârâți, în calitate de cumpărători și G.G., în calitate de vânzător, în prezent decedat este lipsa consimțământului, și indiferent de calificarea dată de reclamantă nulității, instanța este aceea care are obligația de a stabili caracterul nulității.
încheierea actului juridic, în condițiile vicierii consimțământului prin violență, este sancționată cu nulitatea relativă.
Or, în raport de probele administrate ambele instanțe au reținut în mod judicios, că, nu există motive care să conducă la anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Și celelalte critici aduse deciziei sunt neîntemeiate.
Soarta bunurilor aflate în indiviziune și înstrăinate de către defunctul vânzător urmează a fi stabilită în cadrul acțiunii de partaj succesoral.
Referitor la reaudierea martorei B.E., mijloc de probă invocat de recurentă, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat, din încheierea de ședință din data de 19 iunie 2003 (f. 33 dosar fond) rezultă că reclamanta nu a solicitat această probă.
în condițiile în care reclamanta nu a folosit procedura înscrierii în fals și nu a formulat o plângere penală împotriva pârâților pentru comiterea infracțiunilor de fals și uz de fals, critica formulată în recurs este nejustificată.
Așa fiind, recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
Ca parte căzută în pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâților intimați G.V. și I.A. suma de 6.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, ce constau din onorar apărător, conform chitanței nr. 3 din 28 ianuarie 2005, emisă de Cabinetul individual de avocatură A.C.D. din București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2110/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2102/2005. Civil → |
|---|
