ICCJ. Decizia nr. 2149/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 11494/2001 la Tribunalul Prahova, contestatorii G.M.P. și G.Ș. au contestat decizia nr. 3559 din 25 octombrie 2001 emisă de intimata SC P. SA Sinaia, solicitând anularea acesteia și restituirea în natură a imobilului situat în orașul Sinaia, județul Prahova.
Intimata a invocat excepția tardivității contestației, iar Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 545 din 17 octombrie 2002, a admis excepția și a respins contestația ca tardiv formulată.
Urmare apelului declarat de contestatori, Curtea de Apel Ploiești, cu decizia nr. 6 din 16 ianuarie 2003 a admis apelul și a anulat sentința, reținând cauza pentru judecarea pe fond a acestuia.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că decizia nr. 3559/2001 a fost emisă de intimată la data de 25 octombrie 2001, comunicată și primită de contestatori-potrivit dovezilor de la dosar, la data de 30 octombrie 2001 și nu 25 octombrie cum a reținut instanța de fond, iar contestația a fost depusă la poștă la 29 noiembrie 2001. In aceste împrejurări și față de dovezile de la poștă, chiar intimata a recunoscut că și-a formulat contestația în termenul legal prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001.
La termenul din 5 februarie 2003, societatea intimată a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în raport de art. 1 alin. (3) și art. 41 din Constituția României, motiv pentru care prin încheierea din 20 februarie 2003 în temeiul art. 23 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992 instanța a dispus suspendarea judecății cauzei, și înaintarea dosarului Curții Constituționale, pentru a se pronunța asupra excepției.
Potrivit deciziei nr. 282 din 1 iulie 2003 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar după restituirea dosarului, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, pentru continuarea judecății.
Curtea de Apel Ploiești, cu decizia civilă nr. 186 din 15 septembrie 2003, a admis contestația împotriva deciziei nr. 3559 din 25 octombrie 2001 emisă de SC P. SA Sinaia, a anulat-o și a dispus restituirea în natură către contestatori a imobilului situat în Sinaia, județul Prahova.
Din considerentele deciziei, rezultă că în cauză nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, față de existența unei decizii anterioare pronunțate într-o acțiune de revendicare pe calea dreptului comun, a aceluiași imobil, câtă vreme art. 48 din Legea nr. 10/2001 permit persoanelor îndreptățite să solicite măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, indiferent de natura soluțiilor pronunțate înaintea intrării în vigoare a legii.
Asupra neconstituționalității art. 48 din Legea nr. 10/2001, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia definitivă și obligatorie nr. 282 din 1 iulie 2003, care a respins excepția.
Mai mult, se subliniază că în cauza anterioară, instanța nu s-a pronunțat pe fond, îndrumând reclamanții de atunci să "beneficieze" de actele normative cu caracter reparator care vor intra în vigoare.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1949, fără un titlu valabil, încadrându-se în categoria bunurilor preluate abuziv de către stat, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea referindu-se în mod expres la imobile preluate "cu titlu valabil". Din acest motiv, nu poate constitui un impediment în restituirea în natură a imobilului, faptul că societatea intimată este integral privatizată, legea referindu-se la măsurile reparatorii prin echivalent numai în cazurile preluării cu titlu de stat a bunurilor care ulterior au fost evidențiate în patrimoniul unei societății comerciale privatizate.
Restituirea în natură este posibilă, chiar dacă nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între fostul FPS și Asociația salariaților și Consiliul de Administrație SC P. SA Sinaia, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
în finalul concluziilor deciziei curții de apel, se prevede că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile nu au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.
SC P. SA Sinaia, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 186 din 15 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, criticând-o ca netemeinică și nelegală și invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în esență, recurenta susține că este o societate integral privatizată, neexistând nici măcar o cotă minoritară care să aparțină statului, și atunci, regula generală de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi aplicată în speță.
Apreciază că ea, recurenta, se încadrează atât în prevederile art. 27 alin. (1), cât și în prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu poate fi obligată la restituirea în natură, și deci în mod just le-a respins contestatorilor o asemenea cerere.
Pe de altă parte, se invocă autoritatea de lucru judecat asupra preferinței titlului de proprietate al recurentei asupra titlului contestatorilor, existând decizia nr. 2163 din 25 octombrie 1996 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a respins în mod irevocabil acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, și în care instanța s-a pronunțat implicit și asupra actului de naționalizare.
Conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pretinde recurenta, contestatorii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece imobilul a fost evidențiat în patrimoniul său, fiind societate comercială privatizată cu respectarea dispozițiilor legale.
Față de criticile formulate, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și pe fond, respingerea contestației ca nefondată.
Recursul este nefondat.
Considerăm că se impune a se analiza mai întâi excepția autorității lucrului judecat invocată de recurentă, și apoi celelalte critici.
Autoritatea lucrului judecat reprezintă unul din cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătorești și este reglementată de art. 1201 C. civ., ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, și de art. 166 C. proc. civ., drept o excepție de fond, peremptorie și absolută.
Pentru a exista autoritatea de lucru judecat, este necesară, pe de o parte, întrunirea triplei identități de elemente: părți, obiect și cauză, și de pe altă parte, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să fi dezlegat fondul.
în speță nu sunt întrunite condițiile impuse de textele citate, nefiind identitate de cauză deoarece acțiunile au temeiuri diferite, prima acțiune fiind promovată în baza art. 480 C. civ., de revendicare, iar cea de a doua este o contestație împotriva unei decizii emise în temeiul Legii nr. 10/2001, o lege specială reparatorie a abuzurilor săvârșite într-o perioadă dată.
Pe de altă parte, este evident că puterea lucrului judecat nu operează, când prima acțiune a fost respinsă, fără a se cerceta fondul cauzei.
Așa cum rezultă din decizia nr. 2163 din 25 decembrie 1996 (prima hotărâre, anterioară legii) instanța nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci a subliniat că art. 77 din Legea nr. 58/1991 a dispus în mod expres că reparațiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv, se vor reglementa "printr-o lege specială, așa încât din acest punct de vedere acțiunea poate fi respinsă ca prematură".
în cauză nu se poate reține autoritatea de lucru judecat și datorită dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 care prevăd că persoanele îndreptățite, precum și cele vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare a legii, li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunurile preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile acestei legi.
Deoarece recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 48 din Legea nr. 10/2001 Curtea Constituțională, s-a pronunțat și în acest caz, prin decizia nr. 282 din 1 iulie 2003, în sensul respingerii excepției, așa cum de altfel se mai pronunțase prin decizia nr. 149/2003 publicată în M. Of. nr. 424 din 17 iunie 2003, partea I.
Nefondată este și critica referitoare la faptul că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece recurenta este o societate comercială privatizată.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietari, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, potrivit prevederilor prezentei legi.
Este de necontestat faptul că autorii reclamanților au fost proprietarii imobilului din litigiu (nici societatea recurentă nu a negat acest lucru) prezentându-se contractul vânzare-cumpărare din 11 mai 1940, și la fel de sigur este faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv fără nici un titlu. Această ultimă împrejurare rezultă din adeverința nr. 1864 din 9 mai 1995 eliberată de Consiliul Local Sinaia, care atestă faptul că imobilul a trecut la stat, fără acte. In aceste condiții, recurenta nu poate pretinde că actul său de proprietate prin privatizare este valabil, de vreme ce statul nu putea să-i transmită o proprietate pe care nu o avea. Sarcina probei existenței unui titlu al statului îi revenea societății deținătoare a bunului (Legea nr. 10/2001 comentată și adnotată vol. I pag. 84) și nu persoanei îndreptățite care potrivit principiilor dreptului civil susținând că nu există titlu, deci un fapt negativ, nu era obligată să probeze. Cu toate acestea, a prezentat un act oficial că nu a existat titlu de preluare a imobilului.
Art. 9 din Legea nr. 10/2001 stipulează că imobilele preluate în mod abuziv, "indiferent în posesia cui se află" se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire.
Nu sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 20 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece textul se referă exclusiv la "imobile preluate cu titlu valabil", ceea ce nu se întâmplă în speța analizată, imobilul contestatorilor fiind preluat fără nici un fel de act.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2326/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2289/2005. Civil → |
|---|
