ICCJ. Decizia nr. 2238/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2238
Dosar nr. 28063/1/2005
nr. vechi 11601/2005
Şedinţa publică din 28 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 3248/2003 reclamanta S.N.C.R.R. a chemat în judecată Primăria municipiului Mangalia, prin primar, solicitând anularea dispoziţiei nr. 356 din 7 octombrie 2003 prin care a fost respinsă notificarea nr. 1310 din 16 iulie 2001 şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului Sanatoriul Principesa Elena, compus din 63 de camere şi teren în suprafaţă de 14.000 mp, din cei 29026 mp, situat în municipiul Mangalia, Cartierul Nord.
Reclamanta a mai solicitat ca pentru suprafaţa de 15.027 mp preluaţi în baza Decretului de expropriere nr. 31/1985 să primească despăgubiri în echivalent sau compensarea cu o suprafaţă de teren echivalentă ca valoare.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a fost înfiinţată la data de 4 iulie 1876 şi a funcţionat în baza Legii pentru recunoaşterea ca persoană morală din 11 martie 1915, a Legii pentru recunoaşterea ca persoană de drept public din 16 martie 1926, a Legii nr. 139/1995, a Statutului propriu şi a Convenţiilor de la Geneva din 1949, la care România este parte.
Potrivit acestor reglementări juridice, S.N.C.R. este o persoană publică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop lucrativ, iar în cazul ei nu se pune problema vreunei succesiuni legale, deoarece, din anul 1876 şi până în prezent, deşi a purtat diverse denumiri, nu a fost niciodată desfiinţată sau interzisă.
Terenul în cauză a fost donat de Principesa Elena Primăriei oraşului Mangalia, cu condiţia expresă de a fi donat Crucii Roşii Române, fapt care s-a realizat prin deciziile nr. 23/1923 şi nr. 8/1924 ale fostului Consiliu Comunal Mangalia.
Pe acest teren, Crucea Roşie a edificat o construcţie cu parter şi două etaje, compusă din 63 de camere.
În anul 1947, imobilul a fost preluat abuziv de Primăria Mangalia, prin inventariere, şi trecut în proprietatea publică.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că înţelege să se judece cu Primarul municipiului Mangalia şi municipiul Mangalia, prin Primar, renunţând la judecată faţă de Primăria municipiului Mangalia.
De asemeni a precizat că, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură solicită restituirea în echivalent, la o valoare estimativă de 150 miliarde lei.
Prin sentinţa civilă nr. 650 din 20 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa, acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, prevederile de art. 3 alin. (2) din lege excluzând de la dobândirea măsurilor reparatorii societăţile naţionale.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinţei sus-menţionate, susţinând în esenţă, că în mod greşit a fost respinsă acţiunea, întrucât este persoană neguvernamentală îndreptăţită la restituire potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, funcţionând neîntrerupt de la înfiinţare şi până în prezent.
Prin Decizia civilă nr. 672/C din 8 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că în mod corect a fost respinsă acţiunea întrucât reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, întrucât face parte din categoria persoanelor juridice prevăzute prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin OUG nr. 184/2002, respectiv „ministerele .......... societăţile naţionale .......... sunt exceptate de la beneficiul acestei legi".
Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a invocat drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţin, în esenţă, următoarele critici:
- Atât prima instanţă cât şi cea de apel au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantei nefiindu-i aplicabile aceste dispoziţii.
Denumirea de „societate naţională" care apare în titulatura reclamantei reprezintă recunoaşterea faptului că pe teritoriul ţării există o singură societate de C.R.
Prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă la societăţile sau companiile naţionale create în urma reorganizării regiilor autonome, în temeiul OUG nr. 30/1997, entităţi care sunt organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, scopul lor fiind obţinerea de profit, spre deosebire de recurenta-reclamantă care este o organizaţie fără scop patrimonial.
În acelaşi sens, sunt menţionate prevederile art. 3.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, Decizia recurată este motivată superficial, instanţa neargumentând în nici un fel în ce categorie de persoane din cele prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se înscrie reclamanta.
- Cerinţa continuităţii neîntrerupte a activităţii recurentei-reclamante prevăzută prin art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 este îndeplinită şi recunoscută expres de Legea nr. 139/1995, care îi reglementează statutul juridic.
- Temeinicia acţiunii, pe fondul cauzei.
Recursul a fost înregistrat iniţial pe rolul Curţii de Apel Constanţa, sub nr. 1043/C/2005, însă prin Decizia civilă nr. 381/C din 12 septembrie 2005 această instanţă a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Pronunţarea hotărârii anterioare în cauză s-a făcut cu aplicarea greşită a legii aplicabile, respectiv a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Prin alin. 1 lit. a)-c) din acest articol, se indică persoanele, fizice şi juridice, care sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Alin. (2) al aceluiaşi articol cuprinde enumerativ, categoria persoanelor juridice care nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul prezentei legi, respectiv „ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate, potrivit legii".
Din explicitarea acestui text de lege prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003, se diferenţiază două categorii de persoane juridice care nu au calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv instituţiile publice care au în administrare bunuri ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale şi respectiv societăţile comerciale cu capital de stat sau cele privatizate, indicându-se şi argumentele pentru care nu pot avea respectiva calitate.
Recurenta-reclamantă din cauza de faţă nu se încadrează în nici una din categoriile sus-menţionate, nefiind instituţie publică care să aibă în administrare bunuri ale statului şi nici societate comercială cu capital de stat.
Potrivit reglementărilor juridice în baza cărora a fost înfiinţată şi a funcţionat, respectiv Legea de înfiinţare din 4 iulie 1876, Legea pentru recunoaşterea ca persoană morală din 11 martie 1915, Legea pentru recunoaşterea ca persoană de drept public din 16 martie 1926, Legea nr. 139/1995 şi Statutul propriu, S.N.C.R.R. este o persoană juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală şi fără scop lucrativ.
Sintagma „societate naţională" cuprinsă în textul art. 3 alin. (2) şi pe care s-a argumentat motivarea sentinţei şi a deciziei din apel, pronunţate în cauză se referă la societăţile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, care au ca obiect activităţi de interes public naţional, societăţi care pot fi denumite companii naţionale sau societăţi naţionale, cum se prevede expres prin OUG nr. 30/1997.
Chiar în textul art. 3 alin. (2) se menţionează „companie/societate naţională".
Cuprinderea termenului de „societate naţională" în titulatura recurentei reprezintă doar unicitatea societăţii de C.R. la nivel naţional, fără nici o legătură cu termenul din art. 3 alin. (3) care priveşte exclusiv societăţile comerciale.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din lege.
Faţă de această situaţie, se impune admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Nu se impune analiza motivelor referitoare la verificarea continuităţii activităţii recurentei-reclamante ca persoană juridică sau necesitatea existenţei hotărârii judecătoreşti care să constate identitatea persoanei juridice, această verificare urmând a fi făcută de instanţa investită cu rejudecarea cauzei.
Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a verifica şi a dispune cu privire la temeinicia acţiunii formulate de reclamantă, având în vedere evident şi motivele de recurs invocate în acest sens.
În conformitate cu dispoziţiile art. 312 şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat în cauză, a casa hotărârea pronunţată anterior, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în sensul celor precizate şi în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.N.C.R.R. împotriva deciziei nr. 672/C din 8 iunie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 650 din 20 mai 2004 a Tribunalului Constanţa şi trimite cauza spre rejudecare, acestei din urmă instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2236/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2233/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
