ICCJ. Decizia nr. 2447/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 324 din 30 iulie 1999, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea reclamantei SC G.O. SA Cluj împotriva pârâtei SCCA M. Cluj și în consecință a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei dreptul ei de proprietate asupra terenului înscris în C.F. 5697 top 4588 și a construcțiilor existente pe această parcelă, situat în Cluj Napoca, sub A+1 casă pe fundație de piatră, zidărie din cărămidă acoperită cu țiglă, formată din trei încăperi, prăvălie cu două încăperi, magazie birou și WC, corp II construcție din cărămidă pe placă de beton cu acoperiș, terasă, compus din un atelier de întreținere, un atelier pentru segmenți, un atelier de sculărie, corp III construcție P+1 pe fundație de beton, zidărie de cărămidă cu acoperiș, terasă, compus din două ateliere de lăcătușerie, 2 grupuri sociale, 2 garderobe, dușuri, 1 coridor, 1 sală sub ascensor iar la etajul 1 cu 4 magazii și un coridor, corp IV/2 construcție P+2 pe fundație de beton, zidărie de cărămidă, acoperită cu țiglă , compusă din: la parter un atelier spălătorie chimică, un lift, etajul I atelier mase plastice; etaj II 3 birouri, 1 coridor, șopron S2 pe placă de beton, acoperit cu tablă, magazie M 4/2 pe fundație de beton, zidărie din BCA, acoperită cu tablă.
Instanța a dispus intabularea acestora conform tabelului de mișcare a parcelelor, anexa 2 din expertiza topo efectuată de inginer B.V. (dosar nr. 6940/1998 al Judecătoriei Cluj), înscris despre care s-a arătat că face parte integrantă din sentință, precum și evacuarea pârâtei de pe proprietatea reclamantei.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 100.000 lei/zi.
Instanța a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei și a Consiliului Local Cluj-Napoca, a Consiliului Județean Cluj și a SC F. SA Cluj pentru constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu și rectificarea corespunzătoare de C.F.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că înființarea societății reclamante a fost dispusă prin decizia nr. 510/1990 emisă de Prefectura Cluj în temeiul Legii nr. 15/1990. Prin actul de constituire a fost reglementată și problema patrimoniului persoanei juridice iar ulterior, prin decizia nr. 21/1993 a Consiliului Județean Cluj s-a dispus transferul în favoarea reclamantei a imobilului înscris în C.F. 5697 Cluj nr.top 4584 cu destinație de sediu și atelier de producție, trecerea operând din administrarea IIMS M.R. Cluj.
Ulterior, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta a obținut recunoașterea dreptului asupra terenului în suprafață de 1746 mp, înscris în C.F. 5697 Cluj.
Pe de altă parte, s-a stabilit că în C.F. 2514 Cluj apare înscris dreptul de proprietate al pârâtei-reclamante SCCA M. Cluj asupra parcelei cu nr.top 3116, cele două imobile, situate în Cluj-Napoca, fiind vecine.
Făcând referire la principiul accesiunii imobiliare artificiale, instanța a reținut că nu s-au administrat probatorii care să răstoarne prezumția potrivit căreia construcțiile existente pe parcela cu nr.top 4584 aparțin titularului dreptului de proprietate înscris în C.F. 5697 Cluj.
Așa fiind, potrivit prevederilor art. 480 C. civ. a fost admisă acțiunea principală și respinsă cererea reconvențională, cu consecința evacuării pârâtei-reclamante.
Apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, cu o motivare similară, prin decizia civilă nr. 273 din 6 iunie 2000 a Curții de Apel Oradea, unde cauza a fost strămutată de către Curtea Supremă de Justiție.
împotriva acestei decizii pârâta-reclamantă a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 2006 din 22 mai 2002 a reținut, sub un prim aspect, natura civilă, iar nu comercială, a litigiului și a admis recursul, casând decizia cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Curtea a stabilit că în mod greșit depunerea motivelor de apel a fost considerată ca tardivă, astfel încât nu se justifica analizarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate numai pe baza probatoriilor și a susținerilor de la tribunal.
în fond după casare cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Oradea cu nr. 3960/2002.
Examinând probatoriile administrate în contextul cererilor formulate pe cale principală și incidentală, instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 10/A din 12 martie 2003 prin care a admis apelul declarat de pârâtă, schimbând în parte sentința și dispunând disjungerea cererii privind despăgubirile formulate de pârâtă având ca obiect investițiile făcute la imobil; a fost suspendată judecata acestui capăt de cerere până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. 3483/2002, aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția civilă, și s-a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut în esență că:
- transferurile de patrimoniu, cu privire la imobilul în litigiu, operate până în anul 1990 ca urmare a unor fuziuni de persoane juridice și înființarea altora noi, nu evidențiază motive de nelegalitate a acestora, cu mențiunea că toate operațiunile au fost tutelate de proprietarul unic, Statul Român, iar la cercetarea validității lor au fost avute în vedere normele în vigoare la momentul în care actele au fost încheiate;
- în aceste condiții, reclamanta făcând dovada dobândirii dreptului său de proprietate, instanța de fond a aplicat corect regulile accesiunii imobiliare artificiale și a admis acțiunea în revendicare;
- în privința cererii privind contravaloarea investițiilor pretinse de apelanta-pârâtă ca fiind efectuate de ea la imobil, rezolvarea sa depinde de soluționarea cauzei aflate pe rolul Curții Supreme de Justiție și întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă SCCA M. Cluj-Napoca, susținând că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Sintetizând criticile formulate, care sunt insuficient sintetizate, înalta Curte reține că ele vizează în principal următoarele aspecte:
- intimata nu are calitate procesuală pasivă cu privire la o casă din cărămidă, revendicată de reclamantă și al cărei proprietar titular era Statul Român;
- instanța de apel a ignorat în mare parte motivele pentru care Curtea Supremă de Justiție a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului, omițând între altele, să se pronunțe cu privire la ilegalitatea actelor juridice administrative și la cererea recurentei vizând evacuarea reclamantei din mai multe corpuri de clădire;
- motivarea deciziei cuprinde argumente contradictorii, dar și alte le străine de natura pricinii;
- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor dovezilor administrate;
- a fost încălcată legea, menținându-se ca valabile acte juridice administrative vădit ilegale, în condițiile în care Consiliul Județean Cluj a emis două decizii cu nr. 21 din 7 aprilie 1993, având conținut diferit.
Recursul nu este fondat.
Instanța de apel a făcut o analiză completă a susținerilor părților și a pronunțat o soluție în concordanță cu probatoriile administrate.
Astfel, sub un prim aspect, nu poate fi primită susținerea pârâtei-recurente cu privire la lipsa calității procesuale pasive referitoare la o casă din cărămidă în condițiile în care construcțiile revendicate au, în ansamblu, un regim juridic unitar, așa cum de altfel se arată și în cererea reconvențională a aceleiași părți.
Nici afirmația potrivit căreia Curtea de apel ar fi încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ignorând dezlegările date în decizia de casare cu trimitere, nu are raport real.
Instanța de apel a verificat fiecare etapă a transmisiunilor patrimoniale și actele administrative respective, concluzionând corect, pe baza regulii tempus regit octum că ele au fost valabile iar efectele lor juridice urmează să fie recunoscute.
Pe de altă parte, cererea pârâtei, în cadrul acțiunii reconvenționale, vizând evacuarea reclamantei din mai multe corpuri de clădire, a fost respinsă în contextul respingerii cererii reconvenționale, astfel încât nu există o nepronunțare din partea instanței.
Critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este de asemenea nefondată.
Decizia recurată are o motivare amplă și sistematizată, cuprinzând atât considerații teoretice de ordin general în domeniul analizat cât și o analiză amănunțită a situației de fapt și a probatoriilor administrate.
De asemenea, aprecierea cu caracter general în sensul că nu ar fi fost examinate "toate dovezile administrate" nu rezistă analizei, în decizie existând o enumerare, dublată de aprecieri cu privire la pertinență și utilitate, a tuturor probatoriilor.
în fine, susținerea recurentei vizând existența a două decizii administrative având aceeași dată dar conținut diferit rămâne, inclusiv în această fază a pricinii, o simplă aserțiune lipsită de suport probatoriu și de eficiență.
Așa fiind, cum decizia atacată este în întregime legală și temeinică, recursul a fost respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2723/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2659/2005. Civil → |
|---|
