ICCJ. Decizia nr. 2514/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București la 12 decembrie 1997, reclamantele B.L.D. și N.C.L. moștenitoarele legale ale defuncților B.D. și B.E., au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local al sectorului 1 București, SC R. SA și SC H.N. SA, solicitând ca în contradictoriu cu acestea să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între SC H.N. SA și locatarii chiriași din imobilul situat în București și totodată să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură în deplina lor proprietate și posesie a imobilului mai sus menționat și a unui alt imobil compus din casă și teren situat în București.
Totodată s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a oricărui titlu de proprietate invocat de Statul Român cu privire la cele două imobile.
La 21 septembrie 1998 în completarea acțiunii, au fost chemați în litigiu în condițiile art. 57 C. proc. civ. pârâții D.I., D.E. și D.Ș., cerându-se ca în contradictoriu cu aceștia să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. 2772/23855 din 17 ianuarie 1997 și nr. 2769 din 17 ianuarie 1997 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
La 14 mai 1999 intervenienții D.Ș. și D.C. prin cerere reconvențională au cerut să se constate că sunt cumpărători de bună credință, solicitând prin întâmpinare respingerea acțiunii principale.
La 13 ianuarie 2000 au formulat cereri de intervenție în interes propriu intervenienții T.V.D., C.M., C.I.C. și L.M. care au cerut să se constate că sunt proprietari asupra unor cote indivize de câte 90 mp din terenul situat în sector 1, pe care le-au dobândit odată cu apartamentele nr. 5 și nr. 6 din blocul de locuințe construit în cooperare la această adresă, în condițiile legii.
Reclamanții au susținut în esență că titlul statului pentru imobilele revendicate care au fost preluate abuziv din proprietatea părinților lor nu este valabil, fiind emis prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 întru-cât în calitate de avocat și funcționar public antecesorul B.D. și soția sa casnică erau exceptați de la naționalizare.
S-a mai invocat reaua credință a părților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele ocupate de chiriașii subdobânditori chemați în proces.
Pârâții au susținut prin întâmpinări separate că imobilul a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și de asemeni că vânzarea lor către chiriași s-a făcut cu bună credință și în temeiul legii.
Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr. 396 din 30 martie 2000, Tribunalului București, secția a III a civilă, a respins ca nefondată acțiunea principală cu completările și modificările ulterioare și a admis cererea reconvențională introdusă de pârâții reclamanți D.Ș. și D.C., precum și cererile de intervenție în interes propriu formulate de T.V.D., C.M., C.I.C. și L.M.
Ca urmare s-a constatat că pârâții D.Ș. și D.C. sunt dobânditori de bună credință asupra apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București strada P., iar intervenienții sunt proprietari în indiviziune asupra unor părți de câte 90 mp, fiecare din terenul situat în București strada I.
Hotărârea primei instanțe a fost schimbată parțial prin decizia civilă nr. 588A din 11 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamante.
Instanța de apel a admis în parte acțiunea principală față de pârâții D.Ș. și D.A.C., D.D.N., D.E. și D.D. pe care i-a obligat să lase în deplină proprietate și posesie a reclamantelor apartamentele deținute în imobilul din strada P.
Totodată a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții T.V.D., C.M., C.I.C. și L.M. constatându-se că aceștia sunt proprietari în indiviziune asupra terenului situat în București strada I. în cote echivalente cu suprafața de 90 mp fiecare.
Instanța de apel a respins ca neîntemeiate cererile reclamantelor privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 18133 din 14 aprilie 1999 nr. 2772/23855 din 17 mai 1997 și nr. 2769/23806 din 17 ianuarie 1997.
Contrar celor reținute de prima instanță, prin decizia instanței de apel s-a constatat că imobilul situat în strada P. a fost preluat de stat în mod abuziv prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 care exceptă de la naționalizare o serie de categorii sociale în care se încadrau și proprietarii antecesori ai reclamantelor și totodată pentru că deposedarea în condițiile actului normativ menționat era contrară normelor constituționale în vigoare la data aplicării.
Instanța de apel a reținut totodată prin compararea titlurilor de proprietate evocate pe de o parte de apelante pe de altă parte de chiriașii care au cumpărat apartamentele în condițiile Legii nr. 112/1995 de la un proprietar aparent, precăderea titlului reclamanților, ca mai vechi, mai bine caracterizat, provenind de la adevărații proprietari.
Cât privește restituirea imobilului situat în București, strada I. s-a socotit că acțiunea nu este întemeiată întru-cât terenul revendicat a fost ocupat integral de pârâții intervenienți prin edificarea în condițiile legii a unui bloc de locuințe după emiterea titlurilor de proprietate și autorizațiilor necesare de către Prefectura Municipiului București.
împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantele B.L.D. și N.C.L. precum și pârâții Municipiul București prin primarul General și D.Ș. și D.A.C. acest din urmă recurs fiind continuat datorită decesului recurentei de moștenitorul lor legal al acesteia D.A.
Invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentele reclamante au susținut în esență că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii întru-cât instanța a omis să examineze și să se pronunțe asupra cererii în revendicarea imobilului situat în strada P. și în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Primăria sectorului 1 București care dețin și exploatează prin închiriere alte părți din imobil decât cele cumpărate în condițiile Legii nr. 112/1995 de pârâții D. și D.
Tot astfel s-a arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la clădirea situată în București strada I., reprezentând o casă de locuit veche cu parter și etaj în suprafață construită de 124,78 mp care potrivit SC R. SA nu a fost înstrăinată odată cu terenul necesar construirii blocului de locuințe aflându-se și în prezent în proprietatea Municipiului București și în exploatarea SC R. SA și a Primăriei sectorului 1 București.
în fine reclamanții recurenți au susținut că instanța de apel a nesocotit în soluționarea cererii de restituire a terenului situat în strada I.S., nulitatea absolută a titlurilor de proprietate prin aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, în condițiile atribuirii în proprietatea pârâților intervenienți a unui imobil pentru care statul nu avea un titlul valabil de proprietate.
Recursul declarat de reclamanți este întemeiat.
Deși din probele administrate în cauză, respectiv titlurile de proprietate înfățișată de reclamanți, înscrisurile emise de la societățile comerciale de administrare locativă, precum și din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 22917/1997 rezultă că pe terenul din strada I. mai exista la data introducerii acțiunii și imobilul vechi (cel naționalizat) în sensul de locuință iar în clădirea din strada P. în afară de părțile din imobil vândute intimaților D. și D., se mai afla în proprietatea statului, demisolul și o locuință construită pe garaj ocupate de chiriași, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor.
în același timp soluționând parțial acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor, instanța de apel a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, referitoare la imobilul din strada P. și a titlului de proprietate nr. 18133/1 din 14 aprilie 1999 referitor la terenul din strada I., fără nici o motivare.
în aceste condiții sub aspectele menționate se impune admiterea recursului și casarea parțială a hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General vizând lipsa calității sale procesuale motiv care nu s-a mai susținut și valabilitatea titlului statului asupra bunurilor din litigiu, este vădit nefondat, instanțele stabilind pe deplin temei în concordanță cu legea, normele constituționale și practica judecătorească și constituțională în domeniu, că deposedarea a fost abuzivă încălcându-se însăși actul normativ pe care s-a întemeiat, pentru că adevărații proprietari erau exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Recursul declarat de D.Ș. și D.A.C. continuat pentru aceasta din urmă, decedată în timpul procesului de moștenitorul său legal D.A., este de asemeni nefondat.
Susținerile recurenților vizând pretinsa valabilitate a titlului statului sunt desigur pentru motivele care nu vor mai fi reluate, neîntemeiate.
Recurenții pârâți au mai susținut că buna lor credință la încheierea vânzării a fost dovedită în cauză și aceasta ar rezulta cu precădere din faptul că reclamantele și-au manifestat voința privind restituirea imobilului la data introducerii acțiunii, anume 12 decembrie 1997, în vreme ce contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat anterior la 17 ianuarie 1997 cu respectarea H.G. nr. 11/1997 întru-cât reclamantele nu ar fi înregistrat demersuri legale în acest scop.
Critica este vădită contrară dovezilor administrate în cauză din care se desprind cu relevanță însăși cererea formulată de reclamante în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 înregistrată la Comisia Locală de aplicarea sub nr. 21514 la 23 iulie 1996 însoțită de documentația necesară cât și adresa prin care Primăria Municipiului București confirmă că reclamantele au solicitat restituirea în natură a celor două imobile prin cererea înregistrată la 2154 bis din 23 iulie 1996 așadar anterior vânzării apartamentului în discuție către chiriașii recurenți.
în aceste condiții buna credință a subdobânditorilor recurenți în sensul art. 1898 C. civ. nu poate fi reținută pentru păstrarea actului, întrucât la vădita rea credință a vânzătorului se adaugă neglijența cumpărătorilor care nu au verificat dacă în momentul încheierii actului cel de la care achiziționează îndeplinește toate condițiile legale spre a putea transmite valabil proprietatea asupra imobilului.
Ca urmare pentru motivele expuse recursul reclamantelor a fost admis cu consecința casării parțiale a deciziei atacate în sensul menținerii celor hotărâte cu privire la restituirea imobilului din strada P. de către cei obligați prin decizie, respectiv D.Ș. și D.A.C. prin moștenitorul legal D.A., D.D.N., D.E. și D.D., și a cererii reconvenționale, și a trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la celelalte capete de cerere în contradictoriu cu toți pârâți chemați în litigiu atât în privința părților din imobilul situat în strada P. nedeținute de pârâții cumpărători, cât și în ceea ce privește imobilul din București strada I. după identificările necesare. Totodată au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, D.Ș., D.A. ca succesor legal al recurentei D.A.C.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2536/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2452/2005. Civil → |
|---|
