ICCJ. Decizia nr. 290/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 290
Dosar nr. 588/200.
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 9 aprilie 2001, reclamantul T.G. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria sectorului 3 Bucureşti solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti compus din teren în suprafaţă de 1020 mp.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi urm., art. 6 din Legea nr. 213/1998.
La termenul din 20 noiembrie 2001 s-a depus la dosar o cerere de intervenţie în interes propriu solicitând să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi posesie a imobilului în litigiu asupra căruia are o cotă indiviză de ⅛ din dreptul de proprietate, diferenţa aparţinând reclamantului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin sentinţa nr. 334 din 12 martie 2002 a admis acţiunea formulată de reclamantul T.G. precum şi cererea de intervenţie în interes propriu a intervenientului T.C. şi a obligat pârâtele să lase reclamantului şi intervenientului în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1020,36 mp identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul M.C.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că reclamantul şi intervenientul au dovedit cu actele depuse că deţin cote indivize de 7/8 (reclamantul) şi ⅛ (intervenientul) din imobilul în litigiu, în calitate de moştenitori ai autorului lor T.G. care a cumpărat terenul descris în acţiune prin actul de vânzare autentificat sub nr. 7266 din 4 mai 1915 de fostul Tribunal Ilfov.
Suprafaţa de 800 mp din terenul în litigiu a fost preluată de stat în baza art. 18 din Decretul nr. 224/1951 prin Decizia nr. 117 din 2 octombrie 1952 a fostului Sfat popular al raionului Tudor Vladimirescu iar diferenţa de 200 mp în temeiul Decretului nr. 970/1965, terenul fiind expropriat pe numele G.T.
Tribunalul a constatat că preluarea imobilului de către stat s-a realizat nelegal cu încălcarea chiar a dispoziţiilor actelor normative de preluare.
Astfel, potrivit Decretului nr. 224/1951, unica modalitate de preluare a imobilului pentru care se constatase neplata impozitului de către proprietar, era pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, urmată de emiterea unei decizii administrative de trecere efectivă a terenului în patrimoniul statului.
În cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti, preluarea operând direct prin Decizia autorităţii administrative, deci cu încălcarea evidentă a însăşi prevederilor Decretului nr. 224/1951.
Cât priveşte suprafaţa de 200 mp ce a fost expropriată de la autorul reclamanţilor, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada realizării utilităţii publice pentru care terenul a fost preluat de stat şi nici dovada unei juste şi prealabile despăgubiri a proprietarului.
În consecinţă, întreaga suprafaţă de teren de 1026,36 mp identificată prin expertiza topografică efectuată, s-a constatat că nu a fost preluat cu titlu legal de stat astfel încât, în baza art. 480 C. civ. acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu au fost admise.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, prin Decizia nr. 415 din 1 noiembrie 2002 a admis apelurile formulate de Primăria municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 3 Bucureşti şi a modificat sentinţa tribunalului în sensul că a respins acţiunea în revendicare intentată de reclamanţii B.P. şi T.M.(moştenitorii lui T.G.) precum şi cererea de intervenţie în interes propriu a lui T.C. ca inadmisibile.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că atât acţiunea cât şi cererea de intervenţie în interes propriu au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ori potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt permise acţiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, numai dacă nu există o lege specială de reparaţie.
Întrucât la data introducerii acţiunii (9 aprilie 2001) şi a cererii de intervenţie (20 noiembrie 2001) imobilul făcea deja obiectul unei legi speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 10/2001 ce a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, acesta nu poate fi revendicat în justiţie prin invocarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece acţiunea este inadmisibilă.
S-a considerat (prin analizarea din oficiu a inadmisibilităţii acţiunii) că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice acţiune în revendicarea bunurilor ce formează obiectul legii speciale de reparaţie este inadmisibilă, controlul instanţei fiind subsidiar şi intervenind numai după parcurgerea procedurii administrative de restituire a imobilelor.
În termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât reclamanţii B.P. şi T.M. cât şi intervenientul T.C. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se consideră, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat absolut eronat dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Se arată că, abia de la data adoptării Legii nr. 213/1998, s-a recunoscut legal, plenitudinea de competenţă a instanţelor judecătoreşti în materia revendicării bunurilor preluate în mod abuziv de stat. Astfel, toate actele normative de preluare a imobilelor puteau fi declarate ineficiente de către instanţe, deoarece încălcau Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dispoziţiile Constituţiilor din anii 1948, 1952 şi 1965, a dispoziţiilor art. 480 şi art. 481 C. civ.
Aşadar, chestiunea proprietăţii şi a garantării dreptului de proprietate şi-a găsit o soluţionare corectă tocmai prin prisma prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care a pus în aplicare şi dispoziţia constituţională ce reglementează accesul liber la justiţie.
Recurenţii susţin în continuare că Legea nr. 10/2001, deşi are caracter reparatoriu, nu instituie în acelaşi timp o măsură unică de recuperare a imobilelor preluate abuziv de stat întrucât ar contraveni normei generale prevăzută de art. 480 C. civ. şi ar restricţiona şi încălca accesul liber la justiţie.
Recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
În cauza de faţă, imobilul revendicat de reclamanţi şi de intervenient face parte din obiectul de reglementare al unei legi speciale de reparaţie ce a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce derogă de la legea generală (art. 480 şi urm. C. civ.) şi aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun. Reclamanţii şi intervenientul, ce au introdus cererile de revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au alege între calea prevăzută de legea specială şi calea dreptului comun ci sunt obligaţi a parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind inadmisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., cum în mod judicios a interpretat şi aplicat aceste prevederi legale instanţa de apel.
Prin respectarea dispoziţiilor legale interne menţionate se asigură, în mod corespunzător, şi accesul liber la justiţie.
Faţă de cele ce preced şi considerând nefondat motivul de casare invocat, Curtea în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.A.P. şi T.M. şi de intervenientul T.C. împotriva deciziei civile nr. 415 din 1 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3398/2005. Civil. încheiere declinare... | ICCJ. Decizia nr. 3267/2005. Civil → |
|---|
