ICCJ. Decizia nr. 291/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 291
Dosar nr. 3816/200.
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
C.S. a chemat în judecată Primăria municipiului Călăraşi pentru a fi obligată ca în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, să-i restituie în natură locul de casă în suprafaţă de 391,14 mp situat în Călăraşi, ce a aparţinut autorilor ei I.G. şi I.V. şi care deşi nu este afectat de construcţii sau de instalaţii de interes public, pârâta refuză cu rea-credinţă să i-l restituie, comunicându-i acest lucru cu adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002.
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa civilă nr. 1757 din 11 noiembrie 2002 a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 10848/2002 emisă de Primăria municipiului Călăraşi obligând pârâta să restituie reclamantei C.S., în natură, suprafaţa de 391,14 mp situată în municipiul Călăraşi.
În motivarea soluţiei instanţa de fond a reţinut că reclamanta a probat că autorii săi I.G. şi I.V. au dobândit terenul în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 672/412 din 16 iunie 1955 de notariatul de stat local Călăraşi, că ulterior a fost expropriat în baza Decretului nr. 376 din 30 octombrie 1979 şi că la data notificării de către reclamantă, 5 iunie 2001, era liber, aspect atestat şi de delegatul O.C.O.T.A. Călăraşi prin procesul-verbal din 2 mai 2001.
Cu adresa nr. 10848 din 19 aprilie 2002 ce întrunea toate elementele deciziei prevăzute de art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului Călăraşi a comunicat reclamantei că terenul revendicat nu putea fi restituit în natură întrucât aparţinea domeniului public fiind străbătut de reţele de termoficare, electrice şi gaze naturale, astfel că urmau a se acorda despăgubiri.
Însă pârâta nu a putut prezenta o hotărâre care să ateste apartenenţa terenului în discuţie la domeniul public de interes local şi nici nota de lucrări privind data execuţiei reţelelor de gaze şi electrice. Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 10/2001 unitatea deţinătoare era obligată să ia măsuri de conservare a terenului în starea în care se găsea la data notificării, eventualele construcţii edificate posterior îi erau imputabile şi prin urmare pârâta nu putea invoca propria sa culpă în respingerea cererii, astfel că urma a se dispune desfiinţarea actului atacat şi restituirea în natură a terenului în litigiu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, prin Decizia nr. 204 din 24 aprilie 2003 a respins ca nefondat apelul formulat de Primăria municipiului Călăraşi împotriva sentinţei civile nr. 1757 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Călăraşi reţinând că adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călăraşi şi contestată de reclamantă, cuprindea datele esenţiale prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 ale unei decizii ce trebuia emisă de unitatea deţinătoare şi prin urmare putea forma obiect de examinare de către instanţa de judecată.
Pe de altă parte s-a stabilit şi că omisiunea de a emite o decizie motivată aşa cum o cer dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 era imputabilă exclusiv pârâtei ca de altfel şi împrejurarea că s-au executat lucrări subterane cu avizul Primăriei municipiului Călăraşi anterior clarificării situaţiei juridice a terenului şi posterior notificării formulată de reclamantă. Or, pârâta nu putea să invoce în apărare propria sa culpă şi prin urmare apelul nu putea fi primit.
În contra acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului Călăraşi invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Călăraşi motivat de faptul că potrivit art. 71 al Legii nr. 215/2001 primarul este acela care poate emite dispoziţii şi are conducerea serviciilor publice de interes local şi din această perspectivă singura persoană care avea în cauză calitate procesuală pasivă era primarul municipiului Călăraşi.
Întrucât unitatea deţinătoare nu a emis Decizia motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului, urmare notificării reclamantei conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are deschisă doar calea unei acţiuni în justiţie în executarea obligaţiei de a face până la emiterea deciziei de către unitatea deţinătoare, pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi prin urmare soluţionând litigiul instanţa şi-a depăşit atribuţiile.
Adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călăraşi nu poate constitui „Decizia motivată" prevăzută de Legea nr. 10/2001 întrucât nu are caracterul unui act autentic emis în numele şi cu autoritatea statului în realizarea puterii publice. De asemenea, nu sunt întrunite cerinţele ad validitatem pentru un act administrativ şi nu s-au respectat şi celelalte cerinţe ale art. 85 pct. d, art. 71 raportat la art. 49 şi art. 38 lit. f) din Legea 215/2001.
Pe de altă parte, instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii întrucât deşi a probat că pe terenul în litigiu existau reţele de canalizare, electrică, gaze, instanţa a ignorat înscrisurile depuse la dosar şi care evidenţiau imposibilitatea restituirii în natură a terenului.
Recursul este fondat pentru motivele ce succed.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 notificarea se adresează de regulă persoanei juridice deţinătoare. Din această perspectivă, având în vedere şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale potrivit cărora oraşele sunt persoane juridice, Primăria municipiului Călăraşi, ca unitate deţinătoare are calitate procesuală pasivă în cauză şi prin urmare susţinerea contrară formulată de recurentă este fără suport legal.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a notificării în cadrul procedurii administrative, este adevărat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării şi că dacă persoana îndreptăţită este nemulţumită de modul de soluţionare a cererii de restituire, poate să atace în justiţie Decizia sau dispoziţia motivată.
De asemenea, este real că termenul de 60 de zile stipulat de lege este un termen de recomandare.
În speţă reclamanta a notificat Primăria municipiului Călăraşi la 31 mai 2001, a depus toate înscrisurile necesare soluţionării cererii sale de restituire în natură a terenului în dispută şi a făcut şi demersuri suplimentare (dos nr. 1430/2002) în vederea clarificării regimului juridic al terenului în discuţie.
Urmare acestor diligenţe, Primăria municipiului Călăraşi ca unitate deţinătoare, a comunicat reclamantei cu adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002 (dos. nr. 1430/2002) că nu i se putea da curs solicitării sale de restituire în natură a imobilului în discuţie deoarece respectivul teren făcea parte din domeniul public de interes local şi prin urmare nu putea fi retrocedat urmând a i se acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri.
Adresa invocată are data certă, poartă semnătura primarului şi semnăturile persoanelor abilitate a atesta situaţia juridică a terenului iar refuzul de restituire în natură este motivat.
Astfel fiind, înscrisul în discuţie are caracterul unei decizii motivate de respingere a cererii de restituire în natură în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi prin urmare este apt a fi atacat în justiţie de către persoana îndreptăţită.
Că este aşa rezultă şi din modul de redactare al textului art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care statuează că dacă restituirea în natură nu este aprobată, deţinătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau dispoziţie motivată în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire în echivalent.
Aceasta însemnează că unitatea deţinătoare soluţionând notificarea, dacă refuză restituirea în natură ca în speţă, este obligată să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent. Legea nu prevede obligaţia pentru unitatea deţinătoare de a face oferta de restituire prin echivalent prin aceeaşi decizie prin care a respins cererea de restituire în natură.
Astfel fiind şi întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor ce cad sub incidenţa ei cu excepţia cazurilor în care petiţionarul optează conform art. 12 alin. (2), art. 14 alin. (1) şi art. 20 alin. (4) din lege pentru măsuri reparatorii prin echivalent sau restituirea în natură nu este aprobată de guvern [art. 16 alin. (1)] ori nu este posibilă din punct de vedere fizic sau juridic, urmează a conchide că refuzul unităţii deţinătoare de a restitui în natură imobilul solicitat este supus controlului instanţelor judecătoreşti, atunci când persoana îndreptăţită consideră că un atare refuz nu este justificat.
Din această perspectivă, acţiunea reclamantei îndreptată împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a-i restitui imobilul solicitat este în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti.
Referitor la fondul pricinii este de semnalat că potrivit adresei nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călăraşi terenul solicitat de reclamantă este străbătut de reţele de termoficare electrice, gaze naturale şi aparţine domeniului public de interes local (dos nr. 1430/2002) aspect atestat în ceea ce priveşte reţelele electrice şi de adresa nr. 3472 din 6 iunie 2002 eliberată de SC D.F.E.E. (dos nr. 1430/2002).
Pe de altă parte, pârâta a susţinut constant că terenul în dispută face parte din domeniul public de interes local şi a depus în acest sens HG nr. 1349 din 27 decembrie 2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Călăraşi precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Călăraşi care în anexa la poziţia 62 nominalizează ca spaţii verzi 69.830 mp conform HCL nr. 78 din 10 septembrie 1999.
Or, din actul normativ menţionat nu rezultă că şi terenul solicitat de reclamantă este inclus în suprafaţa de 69.830 mp înscrisă în HG nr. 1349/2001.
Or, pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului solicitat, în cauză se impunea efectuarea unei expertize tehnice care să evidenţieze atât dacă acesta era afectat de reţele de termoficare, electrice şi gaze naturale cât şi dacă era trecut în domeniul public de interes local.
Cum instanţa de apel a soluţionat litigiul fără a examina şi apărările de fond formulate de pârâtă în sensul celor deja evidenţiate, recursul apare întemeiat pe acest aspect, urmând a casa Decizia atacată şi a trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Călăraşi împotriva deciziei civile nr. 204 din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2979/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2942/2005. Civil → |
|---|
