ICCJ. Decizia nr. 2932/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 1156 din 29 ianuarie 2004, B.C.E. a chemat în judecată SC V. Dealul Mare SRL solicitând ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul "Crama Merei" cu terenul aferent în suprafață de 8103,2 mp situat în satul Ogrăzii, comuna Merei.
în motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că imobilul, teren și construcție a aparținut autorului său C.T., așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 octombrie 1910, de la care l-a dobândit prin succesiune testamentară.
Ulterior, la data de 23 februarie 2004, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat că numele exact al societății pârâte este V.G.C.
Reclamanta mai arată că imobilul a trecut în temeiul H.C.M. nr. 208/1954 în folosința și nu în proprietatea statului și că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1521 din 27 iunie 2000 între SC V. Dealul Mare SRL (alias V.G.C. SRL) și SC R. SA, aceasta din urmă avea cunoștință de demersurile întreprinse de reclamantă pentru retrocedarea imobilului.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.
Prin sentința nr. 1479 din 22 martie 2004, Judecătoria Buzău, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău reținând că valoarea imobilelor, construcții și teren, luate împreună cât și separat, depășește valoarea de un miliard.
Această acțiune, a fost înregistrată la Tribunalul Buzău sub numărul 278/2004.
Pe rolul Tribunalului Buzău, mai era înregistrată o altă cauză sub numărul 65/2004, prin care B.C.E., a chemat în judecată SC R. SA, Săhăteni, solicitând ca instanța să dispună obligarea societății pârâte să-i lase deplina proprietate și posesie a imobilului cu destinația de locuință, pivniță, garaj, magazie, situat în satul Ogrăzi, comuna Merei, județul Buzău.
La termenul din 12 mai 2004, instanța constatând că sunt îndeplinite cerințele art. 164 C. proc. civ., a procedat la conexarea dosarului nr. 278/2004 la dosarul nr. 65/2004.
Prin sentința civilă nr. 260 din 12 mai 2004, Tribunalul Buzău a respins acțiunea reclamantei, reținând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece prin sentința civilă nr. 2847 din 18 martie 1998 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin decizia nr. 1100/1998 a Curții de Apel Ploiești, reclamanta a beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru construcție și teren, iar prin sentința nr. 561 din 10 noiembrie 2003 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă, aceleiași reclamante din prezenta cauză, i s-a respins contestația formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei de acordare a despăgubirilor prin echivalent, în privința aceluiași imobil.
Tribunalul a avut în vedere la pronunțarea sentinței și faptul că atâta timp cât bunurile preluate de stat au făcut obiectul unei legi speciale respectiv Legea nr. 10/2001, acestea nu mai pot fi solicitate pe baza unei acțiuni de drept comun, aceea în revendicare.
Cu aceeași motivare, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 2374 din 9 septembrie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantei B.C.E. împotriva sentinței civile nr. 260 din 12 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Buzău în contradictoriu cu SC R. SA Săhăteni și SC V.G.C. SRL.
în recursul declarat de B.C.E. împotriva deciziei nr. 237 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, aceasta invocă nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în esență că hotărârea este lipsită de temei legal, deoarece instanța era datoare să se pronunțe pe fond și nu să respingă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1968 bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor care au fost înstrăinate și nu se mai găsesc în posesia statului sau a unităților administrativ teritoriale, este admisibilă.
Recursul este nefondat.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat la normele legale, în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, repunerea în situația anterioară, ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernată de dreptul comun al revendicării fondat pe dispozițiunile art. 480 și art. 481 C. civ.
Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial, și cu o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin normele de procedură, îl subordonează controlului judecătoresc.
Această reglementare care interesează ordinea publică este de imediată aplicare, iar soluția este consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiunile dreptului comun referitoare la imobilele ce fac obiectul acestei legi. în consecință, accesul la un proces echitabil, cu privire la asemenea imobil poate fi exercitat, cu excluderea acțiunilor civile în revendicare, numai în condițiile și căile prevăzute de noua lege.
Așa fiind, rezultă că soluția instanței de apel este în afara criticii, aceasta hotărând temeinic, în raport de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, că acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De altfel, așa cum amplu s-a motivat, reclamanta recurentă a uzat de calea a două legi speciale, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, în baza cărora s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, astfel că nu se mai poate reveni asupra lor, acordându-i reclamantei recurente o nouă modalitate de reparație, de data aceasta în natură.
De aceea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
în temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta a fost obligată și la plata sumei de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, predate cu acte, către SC V.G.C. SRL.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2938/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2937/2005. Civil → |
|---|
