ICCJ. Decizia nr. 2939/2005. Civil
| Comentarii |
|
La 31 martie 2003 reclamanta S.M.G. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Mangalia, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta în calitate de reprezentantă a statului conform art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, să fie obligată a-i restitui în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 872 mp situat în municipiul Mangalia.
Reclamanta a arătat că a promovat acțiunea în calitate de fiică, moștenitoare a mamei sale S.M.(M.) conform certificatului de moștenitor nr. 831 din 30 iunie 1986, defuncta dobândind proprietatea prin actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 1 februarie 1941 cu proprietarul-vânzător N.R. A mai arătat că terenul a fost preluat în proprietatea statului fără nici un fel de titlu și că, Primăria Municipiului Mangalia căreia i-a adresat notificarea la 13 septembrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu i-a dat nici un răspuns.
învestit cu soluționarea cauzei Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 713 pronunțată la 10 iunie 2003, a admis excepția prematurității cererii, invocată de instanță din oficiu și a respins ca prematur formulată acțiunea reclamantei S.M.G. în contradictoriu cu Primăria municipiului Mangalia. A respins excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată de pârâtă, reținând că tribunalul este competent potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 să soluționeze pricina, întrucât deținătorul imobilului era obligat ca prin dispoziție sau decizie motivată să facă ofertă de restituire.
Cu privire la prematuritate s-a motivat, că Primarul municipiului Mangalia nu a emis o dispoziție ca urmare a notificării, nici în ce privește propunerea de restituire și nici nu a identificat o altă persoană deținătoare a terenului, pentru ca reclamanta să poată proceda conform prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Soluția pronunțată de tribunal a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, care, prin decizia civilă nr. 129/C din 20 octombrie 2003 a respins, ca nefondat apelul reclamantei ce viza aspectul prematurității, păstrând motivarea instanței de fond în sensul că, în faza procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, controlul judecătoresc se limitează la decizia sau dispoziția ce trebuie emisă și comunicată de deținătoarea imobilului în termenul de 60 de zile prev. de art. 23 alin. (1) din lege, termen care este de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cu obligarea la despăgubiri, dacă persoana îndreptățită solicită aceasta și face dovada culpei unității deținătoare. în considerentele deciziei curtea de apel a mai precizat, că tăcerea persoanei juridice deținătoare notificată, nu are valoarea unui răspuns negativ legiuitorul înțelegând să limiteze asemenea situații la cazuri concrete, după parcurgerea anumitor etape și emiterea unor oferte ca de exemplu în situația reglementată de art. 24 alin. (3) teza a II-a.
împotriva deciziei, reclamanta reiterând motivele din apel a declarat recurs și a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. A susținut în esență, că prin soluțiile pronunțate, instanțele au încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția României, ale art. 8 și 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și că, existența dreptului de proprietate al reclamantei exclude ideea că acțiunea acesteia de recuperare a posesiei obiectului dreptului de proprietate, ar putea fi considerată prematură din punct de vedere legal. Concret, a susținut că la abuzul administrației locale de a emite și comunica decizia sau dispoziția ca urmare a notificării, s-a adăugat abuzul instanțelor de a soluționa acțiunea și respectiv apelul, sub pretext că ar fi prematură.
Recursul este fondat.
După cum se știe, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a urmărit înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat. Raportat la scopul elaborării legii este evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite. în acest cadru se privesc reglementările art. 23 alin. (1) din lege potrivit cărora în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură; în conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, unitatea deținătoare este obligată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
în raport de prevederile citate legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite, este imperativ.
întrucât termenul are caracter imperativ, iar excepțiile sunt de strictă interpretare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă, menținută în apel, este greșită.
Din prevederile legale citate rezultă că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca, asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.
Față de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii. Având în vedere poziția procesuală a pârâtei, se impune casarea cu trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Atitudinea pârâtei în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei îndrituiește instanța de trimitere ca în virtutea rolului activ conferit de art. 129 C. proc. civ. să impună acesteia să răspundă la notificare, iar în măsura în care persistă în refuzul emiterii deciziei instanța este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus judecății să oblige pârâta să soluționeze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării.
în raport de considerentele menționate, recursul a fost admis, decizia pronunțată de curtea de apel a fost casată, iar cauza a fost trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2953/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2952/2005. Civil → |
|---|
