ICCJ. Decizia nr. 3142/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificările nr. 96, 97, 98 și 99 din 22 mai 2001 întocmite prin executorul judecătoresc de către numiții B.I. și B.M.L. în temeiul Legii nr. 10/2001, și adresate Primăriei Arad, SC M. SRL Arad, SC E. SRL Arad și SC R. SA Arad s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Arad, imobil deținut de persoanele juridice notificate.
La data de 24 august 2001 reclamanții B.I. și B.M.L. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC R. SA Arad, SC M. SRL Arad și SC E. SRL Arad pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Arad, să se dispună radierea din cartea funciară a mențiunilor referitoare la preluarea bunului și să fie intabulat dreptul reclamanților.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul a aparținut autorului lor, B.L., dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1948 și intabulat în C.F. Arad nr. 3649, sub nr. top. 986. Imobilul a fost nelegal naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 720 din lista anexă, deoarece proprietarul tabular B.L. făcea parte din categoriile sociale exceptate de la aplicarea decretului. Mai susțin reclamanții că și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001, în sensul că au notificat pe pârâți, la data de 22 mai 2001, însă aceștia nu au dat nici un răspuns.
La 18 aprilie 2002 reclamanții au chemat în judecată și pe pârâții Primarul Municipiului Arad și Consiliul Local Arad, cu aceeași solicitare de a li se restitui imobilul din Arad.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 204 din 29 aprilie 2002, a respins acțiunea reclamanților ca prematur introdusă, soluție confirmată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 102 din 18 septembrie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamanților.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat că "Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură de restituire a imobilelor naționalizate în două etape, prima având un caracter administrativ, a doua având o natură juridică contencioasă. Prima etapă a fost deschisă de reclamanți prin notificările depuse la Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului Arad, notificare nesoluționată până în prezent printr-o decizie motivată, susceptibilă de a fi atacată pe cale contencioasă în temeiul art. 24 alin. (7) din lege".
S-a apreciat că "acțiunea reclamanților este prematură, deoarece termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea cererilor de restituire a imobilelor naționalizate este un termen de recomandare și nu un termen de decădere".
împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a confirmat sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanții B.I. și B.M.L. care au criticat hotărârile pronunțate în cauză sub cuvânt că instanțele au dat o greșită interpretare prevederilor Legii nr. 10/2001.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din prevederile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.
Cazul dedus recursului de față pune în discuție situația în care lipsesc răspunsurile persoanelor juridice notificate, situație generată de conduita culpabilă a acestora, care, fie din neglijență, fie din rea-voință, au refuzat să răspundă la notificările făcute de reclamanți, ca persoane îndreptățite. în orice caz, o atare conduită culpabilă nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde, în termenul de 60 de zile de la sesizare, persoanei îndreptățite și nici ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea deciziei sau dispoziției care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au caracter special, fiind de strictă interpretare și, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie. Deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, persoana juridică notificată urmând a fi obligată în cadrul procesului să dea un răspuns notificării, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Cum reclamanții au adresat notificări persoanelor deținătoare, în accepțiunea juridică a acestei noțiuni, și cum persoanele notificate nu au răspuns solicitării persoanelor îndreptățite, în termenul prevăzut de lege, care este unul imperativ și nu de recomandare, în mod greșit instanțele au respins acțiunea ca prematură, întrucât conduita culpabilă a persoanelor notificate, care nu s-au conformat legii, prin a emite decizii sau dispoziții motivate de acceptare sau de refuz a cererii de restituire nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanelor solicitante.
Față de cele ce preced, recursul reclamanților a fost admis și au fost casate hotărârile date în cauză, cu consecința reluării judecății la instanța de fond. în rejudecare, tribunalul va solicita persoanelor notificate de reclamanți să emită decizii sau dispoziții motivate în sensul dispozițiilor legale citate și, în raport cu soluțiile ce vor fi adoptate de persoanele notificate, instanța de trimitere va soluționa litigiul având ca obiect restituirea nemișcătorului în temeiul dovezilor administrate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3264/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3212/2005. Civil → |
|---|
