ICCJ. Decizia nr. 3145/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 13 septembrie 1993 reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâții RA C.U. Constanța (actualmente RA E.D.P.P. Constanța), Consiliul Local al Municipiului Constanța și Oficiul Farmaceutic Constanța pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, compus din parter, ocupat de Farmacia nr. 6 și șase apartamente la etajele superioare.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în anul 1937 tatăl său, N.I. a cumpărat de la bunicul reclamantei, I.B.H. un teren în suprafață de 175 mp situat la intersecția străzilor Ș. cu R., teren ce aparținea familiei T. din 1888. Conform autorizației nr. 7718 din 20 martie 1937 tatăl reclamantei a ridicat pe terenul cumpărat imobilul pe care reclamanta îl revendică, compus din parter și mai multe nivele și care a constituit locuința familiei.
în anul 1948 tatăl reclamantei a fost arestat și a fost deținut până în anul 1952, fără a fi condamnat. Reclamanta a mai locuit împreună cu familia în imobil timp de un an de la arestarea tatălui său, fiind evacuați apoi de autoritățile vremii.
La 12 aprilie 1994 numiții V.I., F.G., D.E., L.C. și M.A. au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților RA C.U. Constanța și Consiliului Local Constanța prin care au cerut respingerea acțiunii introductive de instanță pentru insuficientă timbrare și pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.
La 19 noiembrie 1997 I.S. și K.O. au formulat cerere de intervenție în nume propriu prin care au solicitat ca pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Local Constanța, RA E.D.P.P. Constanța și Oficiul Farmaceutic Constanța să fie obligați să le lase în deplină proprietate imobilul situat în Constanța, str. R., ce a aparținut tatălui intervenienților, bun ce nu a fost naționalizat sau preluat cu vreun alt titlu de Statul Român.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 387 din 17 mai 1999, a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în nume propriu. A obligat pe pârâți și pe intervenienții accesorii să restituie în deplină proprietate reclamantei și intervenienților principali imobilul situat în Constanța, str. R., compus din parter și șase apartamente. A fost respinsă, ca nefondată, cererea de intervenție în interes alăturat.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și patru intervenienți accesorii. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin încheierea nr. 2464 din 18 iunie 2002, a admis cererea formulată de reclamantă și intervenienții principali și a strămutat judecarea procesului de la Curtea de Apel Constanța, la Curtea de Apel Galați.
Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 99/A din 25 iunie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința Tribunalului Constanța în sensul că s-au respins acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâții SC H. SA Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, RA E.D.P.P. Constanța, precum și apelurile intervenienților accesorii V.I., D.E., F.G. și M.A.
Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că reclamanta și intervenienții principali și-au dovedit calitatea procesuală activă, fiind fiii proprietarului imobilului și că au acceptat tacit succesiunea acestuia. Pârâții nu dețin un titlu valabil asupra imobilului, Decretele nr. 134/1949, nr. 218/1960 și nr. 712/1966, nefiind de natură a legitima dobândirea de către stat a bunului. Pe de altă parte, Decretul nr. 134/1949 nu viza întreg imobilul, ci doar parte din acesta cu destinație de farmacie, însă naționalizarea pe acest temei s-a făcut pentru întreg și nu pe numele adevăratului proprietar, ci pe cel al farmacistului chiriaș. între titlul de proprietate prezentat pârâta SC H. SA Constanța, adică contractul de vânzare de acțiuni din 1994 cu ocazia privatizării societății și titlul de proprietate din 1937 al autorului reclamantei și intervenienților, a fost preferat acesta din urmă ca având o forță probantă mai puternică și emanând de la adevăratul proprietar.
împotriva hotărârii dată în apel, în termen legal, au declarat recurs pârâtele RA E.D.P.P. Constanța și SC H. SA Constanța, precum și intervenienții accesorii D.E., F.G., M.A., V.I. și L.C.
în motivarea recursului declarat, pârâta RA E.D.P.P. Constanța aduce hotărârilor judecătorești date în cauză următoarele critici: reclamanta și intervenienții principali nu au calitate procesuală activă justificat de aceea că autorul acestora a figurat ca proprietar al imobilului în rolul fiscal până în 1947, astfel că în anul 1948, când a fost arestat pentru infracțiunea de deținere de obiecte din aur, pierduse proprietatea imobilului care ar fi aparținut de drept persoanei ce deținea farmacia; imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 218/1960 și Decretului nr. 712/1996.
Pârâta SC H. SA. a invocat următoarele motive de casare: instanțele nu au lămurit inadvertențele de nume și prenume dintre autor și moștenitori, care se puteau lămuri prin diferite posibilități, inclusiv pe calea unei acțiuni în constatare, astfel că legitimarea calității de moștenitori a rămas precară; nu s-a lămurit situația juridică a imobilului la data condamnării autorului N.I., respectiv dacă odată cu condamnarea s-a dispus și confiscarea averii; recurenta susține că a dobândit proprietatea imobilului ca efect al Legii nr. 15/1990 și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu fostul F.P.S. și F.P.P. și în mod nejustificat s-a refuzat introducerea acestora în cauză; întrucât soluționarea pricinii a fost suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, ea trebuia rezolvată în temeiul acestor prevederi legale, astfel că instanța ar fi dat o altă soluție.
La data de 30 august 2004 pârâta SC H. SA Constanța a depus direct la instanța de recurs, o cerere intitulată "Completări ale motivelor de recurs". întrucât această cerere a fost depusă cu mult peste termenul de 15 zile calculat de la comunicarea deciziei, direct la instanța de casare și întrucât ea nu cuprinde motive de recurs de ordine publică, sancțiunea constă în nulitatea cererii și, pe cale de consecință a neanalizării ei.
Intervenienții accesorii D.E., F.G., M.A. și V.I. au invocat următoarele motive de casare: decizia dată în apel este nulă absolut, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare; decizia recurată nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază; soluționarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu alte părți decât acelea cu care au înțeles reclamanții să se judece, critica vizând admiterea acțiunii și față de intervenienții accesorii; instanțele nu au lămurit neconcordanțele existente între numele autorului și cele ale moștenitorilor și nu s-a făcut dovada identității între imobilul ce a aparținut autorului și cel revendicat.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 12 martie 1937 și transcris la grefa Tribunalului Constanța sub nr. 1819 din aceeași dată, numitul I.B.H. (bunicul reclamantei și intervenienților principali) a vândut fiului său N.I. suprafața de 175 mp teren situată în Constanța, str. Ș., colț cu str. S.V., actualmente str. R. în actul de vânzare-cumpărare vânzătorul a stipulat că nemișcătorul îl deține în temeiul unor acte mai vechi transcrise sub nr. 809/1908, nr. 808/1892 și nr. 157/1888, ceea ce demonstrează susținerea reclamantei că terenul a aparținut, din vechime, familiei sale (actele de la filele 4-5 dosar de fond).
La data de 20 martie 1937 cumpărătorul N.I. (tatăl reclamantei și al intervenienților principali) primește de la Primăria Municipiului Constanța autorizația nr. 7718 pentru ca pe terenul astfel cumpărat să edifice o construcție compusă din subsol, trei etaje și mansardă, având: "la subsol 4 magazii și 5 pivnițe; la parter 4 prăvălii; scară principală și scară de serviciu; la etaje 4 apartamente cu total de 40 încăperi iar la mansardă 7 încăperi" .
Că numitul N.I. a ridicat construcția conform autorizației; rezultă atât din faptul că în perioada 1942-1947 a fost înscris cu acest imobil la matricola nr. 20 a circumscripției financiare, cât și din raportul de expertiză întocmit la instanța de fond care a constatat că imobilul ce se găsește astăzi în Constanța, str. R. a fost construit de N.I., așa încât, contrar criticilor aduse prin recursurile de față, instanțele au identificat corespunzător imobilul revendicat.
Din relațiile obținute de la Serviciul Român de Informații (adresa nr. 22591 din 15 aprilie 1999) rezultă că autorul reclamantei și al intervenienților principali "a fost arestat pentru cercetări" în perioada 5 iulie 1948-12 decembrie 1952, când a fost pus în libertate, iar apoi, în anul 1959, a fost condamnat la 3 ani închisoare deoarece "a cumpărat 4(patru) monede de aur, cu valoare istorică". Nu rezultă astfel că împotriva autorului părților s-ar fi luat măsura confiscării averii, iar bunul revendicat ar fi făcut obiectul acestei măsuri.
Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 46 din 15 mai 2003 eliberat de B.N.P. M.L., C.I.N. a decedat la 5 martie 1963 și a lăsat ca moștenitori pe reclamanta A.H., fiică și pe intervenienții principali I.S. și K.O. (fost I.), ultimul cu dublă cetățenie turcă-română, domiciliat în Turcia, în calitate de fii. Pe cale de consecință, nu există neconcordanță între persoana autorului, adevăratul proprietar al moștenitorului și moștenitorii revendicanți, actul invocat făcând, potrivit legii, această dovadă deplină, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească.
Pârâții și intervenienții accesorii au susținut că imobilul a trecut în proprietatea statului, spațiile de la parter în baza Decretului nr. 134/1949, iar apartamentele în baza Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966.
Cu referire la spațiile de la parterul imobilului instanțele au reținut corect că Decretul nr. 134/1949 nu a putut constitui pentru Statul Român un titlu valabil de dobândire a bunului, deoarece naționalizarea nu a operat pe numele adevăratului proprietar, ci pe numele chiriașului V.G., care deținea precar o parte din spațiile de la parter, cu destinația de farmacie.
Pe de altă parte, față de împrejurarea că reclamanta și intervenienții principali au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului și ulterior, a titlului exhibat de pârâta-recurentă SC H. SA. Constanța, instanțele, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, aveau tocmai această obligație de a analiza valabilitatea titlurilor față de Constituție, tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Astfel Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966 nu au respectat prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind și dispozițiilor art. 481 C. civ. potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire". întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituția, cât și Codul civil, ca lege organică, au prioritate, urmează ca cele două decrete enunțate mai sus să nu aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora pot fi revendicate de adevărații proprietari sau de moștenitorii acestora.
întrucât imobilul revendicat nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil și bunul nu a ieșit, legal, din patrimoniul adevăratului proprietar, respectiv a moștenitorilor acestuia, pârâta-recurentă SC H. SA. Constanța nu poate opune cu succes reclamantei și intervenienților principali contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul F.P.S. și F.P.P., actele de proprietate ale reclamanților fiind de preferat față de faptul că emană de la adevăratul proprietar și, având o dată mai veche, sunt mai bine caracterizate.
Hotărârile pronunțate în cauză au respectat dreptul la apărare a tuturor părților, inclusiv a intervenienților accesorii, cărora, în calitate de chiriași în imobilul revendicat, deci de simpli detentori precari, li s-au îngăduit să-și formuleze apărări proprii ce, adesea, au depășit limitele impuse precaritatea detenției.
întrucât art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conferă persoanei îndreptățite opțiunea de a alege calea acestei legi ori să continue judecata începută anterior conform dreptului comun, se constată că reproșul adus instanțelor în sensul că nu au soluționat cauza potrivit legii noi se privește ca nefondat.
Față de cele ce preced, recursurile declarate de cele două pârâte și de cei patru intervenienți accesorii acestea au fost respinse în consecință.
Cu referire la recursul promovat de intervenientul accesoriu L.C. este de observat că acesta nu a declarat apel, achiesând astfel la soluția primei instanțe și ca atare, nu mai poate omisso media, peste calea de atac a apelului, să o deducă judecății recursului, astfel că demersul judiciar al acestei părți este inadmisibil.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3154/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3147/2005. Civil → |
|---|
