ICCJ. Decizia nr. 3371/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâții Ș.E.V. și Ș.V. solicitând obligarea acestora a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din București.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 6955 din 31 iulie 1975. Imobilul a fost dobândit de pârâți prin contractul de vânzare cumpărare nr. 41379 din 14 ianuarie 1997 de la Primăria Municipiului București prin mandatar SC C. SA. Se apreciază că titlul reclamantei este cel valabil deoarece titlul pârâților emană de la un nou dominus și este ulterior titlului reclamantei. Primăria Municipiului București nu era proprietara imobilului deoarece acesta fusese preluat abuziv de la reclamantă prin Decretul nr .223/1974.
Pârâții au depus întâmpinare prin care au invocat lipsa calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii și cerere reconvențională solicitând a se constata că sunt dobânditori de bună credință ai imobilului.
Prin sentința civilă nr. 1252 din 9 martie 2004 Judecătoria sectorului 5 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a părților și excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiate, a admis acțiunea reclamantei și cererea reconvențională și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul. De asemenea, a constatat calitatea părților de dobânditori de bună credință a imobilului.
Instanța de fond comparând cele 2 titluri de proprietate deduse judecății a apreciat că Decretul nr. 223/1974 era neconstituțional prin prevederile ce obligau persoanele care doreau să părăsească țara la înstrăinarea imobilelor deținute în proprietate.
Preluarea imobilului s-a făcut abuziv deoarece Decretul nr. 223/1974 încălca principiul ocrotirii proprietății. Astfel, a dat preferință titlului reclamantei.
S-a reținut și că pârâții au fost de bună credință la dobândirea imobilului, reclamanta nefăcând proba contrară, motiv pentru care a fost admisă și cererea reconvențională.
împotriva sentinței au declarat apel pârâții arătând că reclamanta intimată a opus un titlu lipsit de forță juridică deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului la cererea expresă a reclamantei, trecerea fiind efectuată cu plată. Restituirea imobilelor este condiționată, în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de constatarea, prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare.
Un alt motiv de apel îl constituie nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare, respectiv necertificarea înscrisurilor pentru conformitate cu originalul, conform art. 139 C. proc. civ.
Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că judecătorul fondului s-a substituit Curții Constituționale, reținând în considerentele sentinței că Decretul nr. 223/1974 era neconstituțional.
Au fost soluționate greșit excepțiile invocate.
Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, prin decizia civilă nr. 374A din 26 mai 2004 a admis apelul și a modificat în parte sentința, în sensul respingerii ca inadmisibile a cererii principale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
în motivarea deciziei s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. instanța se pronunță asupra excepțiilor ce fac de prisos cercetarea pe fond a pricinii, respectiv asupra excepției de inadmisibilitate a cererii.
Prin acțiunea promovată reclamanta tinde la realizarea unui drept pe calea dreptului comun, ceea ce nu este posibil, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 este un act normativ ce reglementează procedura în cazul revendicării imobilelor preluate abuziv de către stat.
Reclamanta nu mai poate uza de calea dreptului comun deoarece nu mai are un titlu asupra imobilului care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Nu se poate compara, deci, un drept inexistent.
Pe de altă parte Legea nr. 10/2001 este actul normativ special care acoperă și situația reclamantei prin procedura reglementată la art. 36 și urm., domeniul său fiind de strictă interpretare și care se aplică cu prioritate potrivit principiului legea specială derogă de la legea generală.
Cum reclamanta nu a înțeles să uzeze de legea specială, ci să o eludeze, a rămas în afara sferei de aplicare a legii speciale și nu poate să invoce dreptul comun.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
- instanța de apel a apreciat în mod eronat că regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu este cel stabilit de Legea nr. 10/2001 care nu prevede restituirea în natură de la chiriașul cumpărător.
- decizia conține motive contradictorii: deși acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, în considerentele deciziei se reține că reclamanta nu mai are un titlu asupra imobilului.
Recursul este nefondat.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi (Codul civil).
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor, ca urmare a ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de instituția revendicării reglementată de art. 480 și art. 481 C. civ.
La data de 14 februarie 2001 dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă, fiind o lege specială, suprimă practic aplicabilitatea dreptului comun în această materie.
Cum noile reglementări instituite de Legea nr. 10/2001 interesează ordinea publică, rezultă că această lege este de imediată aplicare, soluție consacrată și de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care stipulează că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reglementează o situație de excepție, în care este posibilă aplicarea legii vechi, pentru cazurile în care acțiunile de restituire a imobilelor se aflau în curs de judecată la data apariției Legii nr. 10/2001.
în consecință, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun privind revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi.
Așa fiind, rezultă că instanța de apel a hotărât temeinic, în raport de data introducerii acțiunii, 11 noiembrie 2002, că nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare.
Având în vedere aceste considerente recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3320/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3283/2005. Civil → |
|---|
