ICCJ. Decizia nr. 3810/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie 2002 sub nr. 5541 pe rolul Tribunalului Dâmbovița reclamanții D.N., B.G., B.E., E.B., S.V. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Orașului Moreni solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâtă ori să le retrocedeze în natură clădirea "Club 11 iunie" în suprafață de 325,66 mp și terenul de 1500 mp situată în Moreni, ori, în cazul nerestituirii în natură, să oblige pârâta la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii reale și actuale a imobilului (clădire și teren).
în motivarea acțiunii reclamanții arată că ei sunt persoanele îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu, în natură, însă pârâta a tergiversat operațiunea de restituire și încălcând prevederile art. 41 din Legea nr. 10/2001 a scos imobilul la licitație.
Mai arată reclamanții că pârâta, deși exista posibilitatea restituirii în natură a imobilului, a preferat să aleagă varianta prevăzută ca excepție de lege și anume, a ofertei unei despăgubiri, a unei sume derizorii față de valoarea reală a apartamentului, respectiv 289.717.000 lei.
La termenul din 25 septembrie 2002 P.C.E., D.M., D.G. și G.M. au formulat o cerere de intervenție în nume propriu în contradictoriu cu reclamanții și pârâta din acțiunea principală.
Intervenienții au solicitat ca instanța să dispună obligarea pârâtei să le restituie lor și reclamanților imobilul în litigiu sau despăgubirile corespunzătoare valorii acestuia.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de restituire în natură a imobilului întrucât acesta aparține domeniului public al orașului Moreni.
A mai susținut că acțiunea este prematură având în vedere că procedura administrativă nu s-a încheiat.
La termenul din 23 octombrie 2002 instanța a respins excepția de prematuritate a formulării acțiunii.
Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 40 din 29 ianuarie 2003, a admis acțiunea principală formulată de către reclamanți și cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pârâta să restituie în natură reclamanților și intervenienților în interes propriu clădirea fost "Club 11 iunie" situat în Moreni, precum și terenul aferent în suprafață de 976 mp, identificat în expertizele efectuate în cauză.
Constată că reclamanții și intervenienții în interes propriu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești pentru suprafața de 500 mp teren reprezentând diferență până la suprafața de 1520 mp ce a constituit proprietatea autorilor reclamanților și intervenienților și care forma corp comun cu suprafața de 970 mp situată în Moreni.
Obligă pârâta la plata sumei de 7.000.000 lei către reclamanți și intervenienți, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că atât reclamanții cât și intervenienții au calitatea de moștenitori ai proprietarilor imobilului, T.R.C. și F.R.C., că autorii reclamanților și intervenienților, în calitate de proprietari ai imobilului l-au închiriat în anul 1921 pe o perioadă de 25 de ani societății petrolifere Româno-Americană, urmând ca la sfârșitul termenului terenul și clădirea ce s-a construit să rămână în proprietatea proprietarilor terenului.
Pe acest teren societatea Româno-Americană a construit o sală de cinematograf și un club pentru personalul său. Un al doilea contract de închiriere, a fost încheiat cu moștenitorii proprietarilor, cu termen până la 2 august 1946, fiind apoi prelungit până la 1 septembrie 1953, însă prin Legea nr. 119/1948, aceste bunuri au fost naționalizate de către Statul Român în mod abuziv.
S-a mai reținut de către instanța de fond că susținerea pârâtei că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură față de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nefondată întrucât acest text de lege, se referă la imobile ocupate de unități bugetare de învățământ, sănătate, instituții publice, necesare în vederea continuării activității de interes public, ori în speță este vorba de o folosire în alte scopuri decât cele mai înainte enunțate.
S-a mai reținut că pârâta, prin adresa nr. 17 din 6 februarie 2002 a comunicat refuzul restituirii în natură a imobilului în litigiu și a făcut o ofertă de despăgubiri care a fost refuzată însă.
A reținut deasemenea instanța de fond că prin expertizele efectuate în cauză, s-a dovedit că imobilul (construcție) nu a suferit transformări ci doar unele lucrări de întreținere.
Referitor la terenul aferent, s-a constatat că acesta este de numai 970 mp, restul de 500 mp fiind ocupat de vecini.
în consecință, s-a apreciat, cu privire la suprafața de 500 mp teren, că nu poate fi restituit în natură, reclamanții fiind îndreptățiți să primească despăgubiri, valoarea acestora urmând a fi stabilită potrivit cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termen legal, pârâta Primăria Orașului Moreni, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 102 din 5 mai 2003, a respins apelul ca nefondat, obligând apelanta la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți și intervenienți.
Instanța de apel a reținut în esență că interpretarea dată de către instanța de fond prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este cea corectă, textul se referă la imobile ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale, sau altele necesare continuării activităților de interes public, ceea ce nu corespunde cu situația imobilului în litigiu.
A mai reținut instanța de apel că în momentul în care reclamanții și intervenienții au solicitat restituirea imobilului, în natură, pârâta a început să efectueze o serie de lucrări la imobil, cu scop de "cosmetizare și a închiriat spațiile la diverse societăți comerciale, ceea ce nu reprezintă o activitate de interes obștesc a primăriei.
împotriva acestei decizii pronunțate de către instanța de apel, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria Orașului Moreni, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Se susține, în primul rând, că instanțele nu au avut în vedere faptul că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil de către stat, respectiv prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948.
Se mai susține că bunul nu poate fi restituit în natură pentru că el este inventariat ca bun ce aparține domeniului public al orașului Moreni.
Se susține că în mod nejustificat instanțele au respins excepția de prematuritate a acțiunii reclamanților și a cererii de intervenție, deși acestea au fost formulate mai înainte de terminarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, menționând că intimații, nu au depus nici toate actele doveditoare ale calității de moștenitor.
Recurenta susține, de asemenea, că simpla ofertă de restituire, prin echivalent, nefăcută prin decizie sau dispoziție nu au nici-o eficiență juridică.
O ultimă susținere a recurentei este aceea că în prezent în imobilul în litigiu funcționează un birou în care își desfășoară activitatea un program de interes național, U.S.A.I.D.
în recurs au fost depuse acte noi respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 8 aprilie 2004 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 la data de 28 ianuarie 2005.
Recursul este nefondat.
Astfel este de reținut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește în mod expres că în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv sunt nominalizate și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 [lit. a) art. 2]; în consecință și imobilul din litigiu, care a fost preluat de către stat prin naționalizare în baza prevederilor legii mai înainte menționate, a fost preluat abuziv.
Instanțele de fond și de apel au reținut corect că atât reclamanții cât și intervenienți în interes propriu au calitatea de moștenitori ai defuncților T.R.C. și F.R.C., proprietarii imobilelor, având în vedere actele de stare civilă depuse la dosar.
Au mai reținut instanțele că autorii reclamanților și intervenienților au închiriat imobilele, proprietatea lor, în anul 1921 pentru o perioadă de 25 ani societății petrolifere Româno-Americană, urmând ca după expirarea termenului, clădirea ce se va construi, să rămână în patrimoniul proprietarilor terenului.
Pe acest teren societatea petroliferă Româno-Americană a construit o sală de cinematograf și un club pentru personalul său.
Un al doilea contract de închiriere, care a fost încheiat, a avut termen până la data de 2 august 1946, fiind apoi prelungit până la 1 septembrie 1953, însă între timp imobilul a fost naționalizat de Statul Român prin Legea nr. 119/1948.
Nici susținerile recurentei cu privire la faptul că imobilul în litigiu aparținea domeniului public, ca proprietate a Primăriei prin H.G. nr. 1350/2001, nu sunt fondate, întrucât Legea nr. 10/2001 a fost publicată în M. Of. la 14 februarie 2001, H.G. 1350/2001 cu anexele sale a fost publicată la data de 24 aprilie 2002 în Monitorul Oficial.
în consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuiau sistate toate demersurile pârâtei care urmau să ducă la schimbarea situației juridice a imobilului în litigiu și în consecință această hotărâre de guvern apărută ulterior Legii nr. 10/2001 nu poate fi opusă cererii legitime a reclamanților și intervenienților de restituire a imobilului preluat abuziv de către stat.
Referitor la susținerea că în prezent în imobilul în litigiu se desfășoară o activitate de interes național, USAID, nu are relevanță juridică pentru că ceea ce era important era dacă la momentul înregistrării notificării făcute în baza Legii nr. 10/2001 imobilul făcea sau nu parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la acest aspect, ambele instanțe (de fond și apel) cu o amplă și temeinică motivare, au arătat că imobilul nu se încadra în această categorie.
De altfel, netemeinicia acestei susțineri și utilitatea ei rezultă din actele noi depuse în dosarul de recurs.
Astfel, din antecontractul de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 2004 rezultă promisiunea de vânzare a imobilului în litigiu, cu toate, consecințele nerespectării acestuia, iar din cel de al doilea act nou depus în recurs, reiese materializarea acestei promisiuni.
în acest sens este de reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 la data de 28 ianuarie 2005 pârâta a cumpărat de la reclamanți și intervenienți imobilul în litigiu.
Astfel fiind, față de toate considerentele mai înainte arătate și față de noua situație de fapt, intervenită în legătură cu situația juridică a imobilului în litigiu, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3811/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3768/2005. Civil → |
|---|
