ICCJ. Decizia nr. 3814/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2002 sub nr. 12336 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții K.P., V.A.I. și K.M. în contradictoriu cu Primăria Comunei Lahauheim reprezentată prin Primar și Consiliul local, Lenauheim solicită instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâtă să emită o decizie sau dispoziție, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 prin care să răspundă la notificarea făcută la data de 8 mai 2001 prin care solicitaseră restituirea în natură a casei de locuit cu nr. 4, curte și teren aferent în suprafață de 4884 mp, imobil menționat în C.F. 1187 Lenauheim și are nr. top 1-2/b.
în motivarea acțiunii reclamanții arată că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, în baza Legii nr. 187/1945, la data de 29 ianuarie 1958, fără aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 81/1954, prin care s-au restituit cetățenilor de etnie germană imobilele expropriate în urma aplicării Legii nr. 187/1945.
Mai arată reclamanții că după data înregistrării notificării s-au făcut modificări în C.F. și ca urmare a acestora pârâta a răspuns la notificarea reclamanților prin adresa nr. 5366 din 30 octombrie 2002 "că după identificarea imobilului înscris în C.F. nr. 1187, nr. top 1-2 b/1 și 1-2/b/2 s-a constatat existența unei construcții cu destinație de magazin, proprietatea cooperației de consum Lenauheim" și în consecință aceasta trebuie să răspundă la notificarea reclamanților.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat să fie scoasă din cauză întrucât deținătoarea imobilului este Cooperativa de consum Lenauheim.
Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 197 A din 14 martie 2003, a admis contestația formulată de către reclamanți și a obligat pârâta, prin primar, să soluționeze notificarea reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că reclamanții sunt moștenitori ai proprietarului tabular M.A.(născută W.) și în această calitate au solicitat, prin notificare, restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. 1187 (casă, curte, teren) care au fost preluate de către stat fără plată, la data de 29 ianuarie 1958.
A reținut de asemenea că în C.F. mai înainte menționată sub A I-II cu nr. top 1-b/1 este evidențiat ca fiind construit un magazin cu etaj și se intabulează dreptul de proprietate în favoarea Cooperativei de consum Lenauheim.
în consecință, reține instanța de fond, reclamanții nu au solicitat această construcție nouă, ci vechea construcție și terenul intabulat la topo 1-2 b/1 și 1-2/b/2 și ca atare, în legătură cu acestea trebuia să se pronunțe conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, pârâta.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta solicitând schimbarea ei în sensul respingerii contestației.
Prin decizia civilă nr. 106 din 14 iulie 2003 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamanților.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că actul prin care reclamanții l-au contestat este adresa nr. 5366 din 30 octombrie 2002, emisă de către Primarul Primăriei comunei Lenauheim, care nici în formă și nici în conținut nu poate fi asimilată deciziei sau dispoziției prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ca atare acțiunea reclamanților trebuie să fie respinsă.
Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Se susține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost greșit aplicate întrucât antecesorii lor au fost proprietarii unei suprafețe de teren și ai unei case care a fost transcrisă într-o altă carte funciară ca urmare a exproprierii în baza Legii nr. 187/1945 (foștii proprietari, fiind de etnie germană, au fost expropriați, indiferent de mărimea proprietății).
Mai susțin recurenții că la un interval de timp de 6 luni după ce au primit notificarea, în mod cu totul nelegal pârâta Primăria a dat în folosința Cooperativei de consum o suprafață de 2000 mp din terenul revendicat de reclamanți.
Se mai arată de către recurenți că în mod nelegal instanța de apel a interpretat legea considerând că la notificarea formulată de către ei, cel ce trebuia să răspundă era Cooperativa de consum și nu Primăria.
Recursul este fondat.
Este de reținut în primul rând că în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, la data de 8 mai 2001 reclamanții au depus prin executorul judecătoresc o notificare către Primăria comunei Lenauheim prin care solicitau restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. cu nr. 1187, nr. top 1-2/b/1 și 1-2/b/2 compus din casă (cu număr de înscriere 4, foaie cadastrală nr.599, curte și teren aferent, în suprafață de 4884 mp, adică două parcele de câte 679 stj fiecare.
La această notificare pârâta, cu depășirea termenului de 60 zile (prevăzut de art. 23) a trimis reclamanților răspunsul înregistrat sub nr. 5366 la data de 30 octombrie 2001 în care arată că întrucât a constatat existența unei construcții cu destinație de magazin, proprietatea Cooperativei de consum Lenauheim, apreciază că aceasta este competentă să soluționeze notificarea.
în legătură cu această adresă de răspuns prin care pârâta a apreciat că proprietatea ar aparține Cooperativei de consum, urmează a constata că pârâta se contrazice chiar prin "motivele de apel" în care arată că ceea ce s-a transmis în folosința Cooperativei de consum este doar o suprafață de 2000 mp și conchide "noi suntem abilitați să soluționăm numai cererea pentru cea de-a doua parcelă topografică".
Cu toate acestea, instanța de apel, ignorând chiar cele relatate de către pârâtă care recunoștea în apel că trebuie să rezolve notificarea pentru "cea de a doua parcelă", apreciază că pârâta nu are competența să rezolve notificarea.
Mai este de reținut că prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 au o formulare imperativă, în sensul că stabilesc că "în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
Ori în cazul în speță termenul în care a fost formulat răspunsul la notificare a fost de peste 5 luni, deci cu mult peste 60 zile, forma răspunsului nu a fost cea cerută de lege, iar motivarea nu a fost în legătură cu obiectul notificării.
Este de reținut în plus voința legiuitorului ca drepturile persoanei îndreptățite la restituire să fie respectate, având în vedere prevederile alineatului 2 al articolului mai înainte menționat, în care se arată că aceasta "are dreptul să susțină în fața organelor de conducere ale unității deținătoare cererea de restituire în natură, în acest scop ea va fi invitată în scris".
Neefectuându-se întreagă această procedură prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și reținând și faptul că stabilirea măsurii concrete de restituire în natură sau în echivalent a imobilului este de atributul deținătorului bunului (emitentul deciziei sau dispoziției) instanța nu are competența ca în această fază a procedurii de restituire a imobilului să impună conținutul răspunsului și va constata că în mod legal și temeinic instanța de fond a obligat pe pârâtă să rezolve notificarea în sensul prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, fără a preciza măsura care se impune.
Astfel fiind față de considerentele mai înainte arătate recursul formulat de către reclamanți a fost admis, a fost modificată decizia recurată în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3958/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3862/2005. Civil → |
|---|
