ICCJ. Decizia nr. 3859/2005. Civil
| Comentarii |
|
D.E., S.D. și I.E. au chemat în judecată A.P.A.P.S. (ulterior devenită A.V.A.S.) pentru a fi obligată să le plătească daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum de 500.000 lei/zi.
în motivarea acțiunii reclamantele au învederat că prin sentința civilă nr. 9775 din 12 noiembrie 2002 Judecătoria sector I București a obligat A.P.A.P.S. să le răspundă la notificarea adresată pârâtei conform Legii nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 391/2001 la executorul judecătoresc R.C., cu privire la imobilul situat în Băile Govora.
Cum pârâta nu s-a conformat menționatei obligații, reclamantele au cerut conform Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ precum și a prevederilor art. 1075 C. proc. civ., daune cominatorii în cuantum de 500.000 lei pe fiecare zi de întârziere.
Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 5507 din 16 septembrie 2003 a respins acțiunea cu motivarea că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990 deoarece răspunsul la notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este un act administrativ. S-a conchis că erau incidente dispozițiile art. 5803C. proc. civ. potrivit cărora dacă obligația de a face nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzii civile și că reclamantele nu au invocat acest text legal introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă , prin decizia nr. 145 din 5 februarie 2004, a respins apelul reclamantelor ca nefondat.
De asemenea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de A.P.A.P.S. S-a reținut că despăgubirile întemeiate pe art. 1075 C. proc. civ. au caracterul unor daune interese pentru acordarea cărora era necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții, respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, a vinovăției celui ce săvârșește fapta ilicită și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat.
Or, în speță, reclamantele nu au cerut obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, care să acopere prejudiciul suferit prin neexecutarea obligației de a face ce incumbă pârâtei și prin urmare textul art. 1075 C. proc. civ. nu era aplicabil.
împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamantele D.E., S.D. și I.E. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținut în esență că au fost încălcate dispozițiile art. 1075 C. proc. civ. conform cărora obligația de a face se transformă în dezdăunări când debitorul nu execută de bună voie, că despăgubirile solicitate au caracterul unor daune interese și îndeplinesc condițiile solicitate pentru acordarea lor.
Recursul nu este fondat.
Din dosar a rezultat că reclamantele și-au întemeiat acțiunea atât pe dispozițiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ în vigoare la data de 2 iulie 2003 când a fost promovată cererea de chemare în judecată, cât și pe prevederile art. 1073-1075 C. civ., iar ulterior au invocat numai acest temei juridic și au precizat în apel ca și în recurs că despăgubirile solicitate au caracterul unor daune interese fiind îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de lege, respectiv existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită.
Este adevărat că în speță, reclamantele au notificat sub nr. 391/2001, inițial SC B.G. SA iar această societate conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, a trimis dosarul pârâtei cu adresa nr. 43 din 10 ianuarie 2002, pentru soluționare și că potrivit art. 20 și art. 23 din lege, pârâta avea obligația să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data primirii cererii.
întrucât pârâta nu a respectat termenul legal menționat, la solicitarea reclamantelor, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 9775 din 12 noiembrie 2002, a obligat A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) să răspundă notificării adresate de reclamante conform Legii nr. 10/2001.
Ulterior, reclamantele, prin executorul judecătoresc au notificat pârâta la 27 ianuarie 2003, și au pus-o în întârziere conform art. 1079 C. civ. pentru nerespectrea sentinței nr. 9775/2002 a Judecătoriei sectorului 1 precizând totodată că înțeleg să formuleze plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 C. proc. civ. și că vor întocmi dosar de executare silită.
Contrar celor menționate în notificare la 2 iulie 2003 au promovat prezenta acțiune solicitând daune cominatorii de 500.000 lei /zi de întârziere.
Instanța de fond a apreciat că reclamantele au solicitat daune interese conforma art. 1075 C. civ. și reținând că reclamantele nu au probat existența prejudiciului le-a respins acțiunea. în apel și recurs, reclamantele însușindu-și aprecierea instanței de fond cu privire la natura daunelor solicitate au conchis că au cerut daune-interese și că au probat temeinicia pretențiilor formulate.
Or, daunele cominatorii, creație a practicii judiciare, reprezintă o condamnare pecuniară dată pentru fiecare zi de întârziere cu rolul de a obține în mod indirect executarea obligației și a învinge rezistența debitorului. Sub acest aspect existența prejudiciului ori a câtimii acestuia este irelevantă întrucât ele reprezintă un mijloc de constrângere și de amenințare putând fi pronunțate în mod provizoriu și eventual.
în contrast cu daunele cominatorii, daunele interese presupun o pagubă deja existentă și ele reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului pricinuit creditorului conform art. 1072 C. civ.
Din această perspectivă și având în vedere opțiunea reclamantelor de a solicita daune interese, corect instanțele au reținut că acestea nu au probat existența unui prejudiciu real pe care să-l fi suferit și prin urmare le-au respins acțiunea.
De altfel așa cum a sugerat și instanța de fond reclamantele aveau și au la dispoziție procedura prevăzută la capitolul VI din Codul de procedură civilă, secțiunea a VI-a privind executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face respectiv art. 5803modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 de care însă nu au înțeles să se folosească în prezentul litigiu.
Astfel fiind recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3856/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3615/2005. Civil → |
|---|
