ICCJ. Decizia nr. 3904/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3893 din 15 martie 1999, Judecătoria Constanța, respingând excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea reclamantei D.C. în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Constanța , D.G.F.P. Constanța și SC A. SA Constanța, prin care a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul viran situat în Constanța, în suprafață de 226 mp.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că terenul a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2447/1936 de autorul reclamantei, N.P. și a trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 126 din 13 ianuarie 1955 a Tribunalului Popular Constanța, în baza Decretului nr. 115/1951.
Prin decizia nr. 801/1995 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, s-a înlăturat măsura confiscării averii dispusă prin sentința penală nr. 1551 din 18 decembrie 1951 a Tribunalului Militar București, prin care autorul reclamantei a fost condamnat la 15 ani temniță grea și confiscarea averii pentru crimă de înaltă trădare.
Față de împrejurarea că a existat un titlu de proprietate al statului, nedesființat, și având în vedere că terenul este afectat de detalii de sistematizare, a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 2763 din 8 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanța, care a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, deoarece valoarea terenului era mai mare de 150.000.000 lei.
în rejudecare, prin sentința civilă nr. 761 din 14 noiembrie 2000, tribunalul, luând act că reclamanta a renunțat la judecata față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, a obligat pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 226 mp teren. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la acordarea unui teren în compensare sau echivalent bănesc.
Tribunalul Constanța a reținut că titlul statului nu este valabil, deoarece măsura confiscării a fost înlăturată prin decizia Curții Supreme de Justiție.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 128/C din 10 aprilie 2001, a admis apelul pârâților Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea. Instanța de apel a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului ca bun abandonat, în baza sentinței civile nr. 126/1995 a Tribunalului Popular Constanța, decizia Curții Supreme de Justiție, pronunțată în recurs în anulare, neavând nici o consecință asupra situației juridice a terenului.
Recursul reclamantei a fost admis prin decizia civilă nr. 540 din 12 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, care a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Constanța.
Instanța Supremă a reținut că, dispunându-se confiscarea averii în baza sentinței penale nr. 1551 din 18 decembrie 1951 a Tribunalului Militar București, dreptul de proprietate asupra terenului a trecut la stat încă din anul 1951. Sentința civilă nr. 126/1955 a Tribunalului Popular Constanța este lipsită de obiect, deoarece statul era deja proprietar.
Admiterea recursului în anulare și înlăturarea măsurii confiscării au avut drept consecință redobândirea dreptului de proprietate.
Raportat la valoarea bunului revendicat, cauza a fost trimisă pentru rejudecare la Judecătoria Constanța.
Curtea Supremă a stabilit că, în rejudecare, instanțele urmează să administreze probe pentru a stabili situația urbanistică a terenului, iar în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, vor pune în discuție cererile referitoare la repararea prejudiciului suferit prin imposibilitatea restituirii.
Rejudecând cauza, Judecătoria Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 15065 din 26 noiembrie 2003, prin care, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA Constanța, a admis acțiunea și a obligat pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, SC A. SA, D.G.A.I.A. Constanța și Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 226 mp.
A obligat pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor să desființeze integral garajul mare, în suprafață de 180 mp, porțiunea din garaj alipit garajului mare și porțiunea din garajul amplasat la intrarea în curtea D.G.A.I.A. Constanța.
A mai obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Judecătoria a reținut că nu există nici un impediment pentru restituirea în natură a terenului pentru că nu există instalații sau utilități de interes public, ci doar construcții cu caracter provizoriu, a cărei existență nu este admisă în peisajul urbanistic al zonei.
Apelurile formulate de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, D.A.D.R. Constanța și SC A. SA Constanța au fost respinse prin decizia civilă nr. 446/C din 4 mai 2004 a Curții de Apel Constanța.
în ceea ce privește apelul declarat de D.A.D.R., s-a constatat că în mod corect, raportat la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de fond a constatat că imobilul a fost confiscat prin sentința penală nr. 1551/1951 a Tribunalului Militar București.
Apelanta nu a dovedit că terenul în litigiu face parte din domeniul public.
Apelul SC A. SA Constanța a fost, de asemenea, privit ca nefondat, considerându-se că aceasta are calitate procesuală pasivă, recunoscând prin întâmpinare că ocupă un garaj aflat pe terenul revendicat.
Cu privire la apelul declarat de Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, s-a constatat că acțiunea are ca temei de drept art. 480 C. civ. Ca atare, susținerile apelantelor, în sensul că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt neîntemeiate.
împrejurările invocate de pârâte cu privire la faptul că pe teren se află construite garaje, sau că o parte din teren este impracticabilă, nu pot fi primite, deoarece admiterea acțiunii în revendicare are drept consecință restituirea în natură a unui teren, liber de orice sarcini.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs SC A. SA Constanța, D.A.D.R. Constanța și Consiliul Local Constanța împreună cu Municipiul Constanța.
Recursurile declarate de SC A. SA Constanța și D.A.D.R. Constanța nu au fost motivate, dar cea din urmă pârâtă, la 10 mai 2005, a depus la dosar un memoriu prin care invocă excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește.
Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii.
Recursul declarat de SC A. SA Constanța este nul, iar celelalte recursuri nu sunt întemeiate.
Prin cererea de declarare a recursului, pârâta D.A.D.R. Constanța nu formulează nici o critică a deciziei atacate, dar ulterior, așa cum s-a arătat, a invocat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece, prin hotărâre de guvern, o parte din imobilul situat în Municipiul Constanța, a fost transmis în administrarea Ministerului Public.
în sprijinul susținerii sale, a depus copia H.G. nr. 1151, publicată în M. Of. nr. 707 din 9 octombrie 2003, privind transmiterea unei părți dintr-un imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurii, Apelor și Mediului în administrarea Ministerului Public.
Excepția invocată de pârâtă nu este întemeiată.
Din probele administrate în cauză, rezultă faptul că terenul în litigiu, în prezent dezafectată, nu este identic cu terenul ce face obiectul hotărârii de Guvern invocate.
De altfel, deși pârâta a declarat apel la 18 februarie 2004, după publicarea în Monitorul Oficial a H.G., nu face nici o mențiune cu privire la faptul că nu ar avea calitate procesuală, ceea ce este o dovadă în plus că cele două terenuri nu sunt identice.
în consecință, recursul declarat de D.A.D.R. Constanța va fi respins ca nefondat.
Pârâtele Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin recursul declarat, susțin că decizia curții de apel este nelegală deoarece, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile legii speciale se aplică și cauzelor ce au ca obiect revendicări introduse anterior intrării sale în vigoare.
Se mai arată, că parte din imobil, conform raportului de expertiză, reprezintă malul taluzat al Mării Negre, iar conform Legii nr. 213/1998, plaja și țărmul mării fac parte din domeniul public.
Criticile nu sunt fondate.
Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevederile legii speciale sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea judecății.
Prin urmare, este opțiunea reclamantei de a alege între aplicarea dispozițiilor Legii 10/2001 sau continuarea judecății începute anterior.
Alin. (3) al art. 47 întărește ideea admisibilității acțiunii în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale, subliniind că dacă persoanei îndreptățite i-a fost respinsă acțiunea în restituirea bunului, termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.
Ca atare, în mod corect instanțele au constatat că, în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă.
în ceea ce privește susținerea că terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului, se constată că potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituția României, din cele stabilite în anexa la lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat prin modurile prevăzute de lege.
Or, conform art. 136 alin. (3) din Constituție, doar marea teritorială și plajele fac parte din domeniul public, iar anexa la Legea nr. 213/1998 menționează marea teritorială, fundul apelor maritime, faleza și plaja.
în condițiile în care țărmul, dacă nu constituie plajă sau faleză, nu este enumerat ca făcând parte din domeniul public, susținerea recurentei nu este întemeiată.
Recursul declarat de SC A. SA Constanța este nul. Potrivit dispozițiilor art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar conform art. 303 alin. (1) din cod, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs.
Prin cererea sa, pârâta nu a menționat nici un motiv de nelegalitate, limitându-se doar să menționeze că va depune motivele de recurs în termen legal. Până la data soluționării recursului nu a făcut dovada că ar fi depus motive de recurs și că ar fi respectat termenul impus de lege.
Prin urmare, înalta Curte a constatat că recursul declarat de această pârâtă este nul și a decis în consecință.
Față de cele mai sus arătate, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile declarate de D.A.D.R. Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța și, în temeiul art. 306 alin. (1) din cod, a constatat nul recursul declarat de SC A. SA Constanța.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3919/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3856/2005. Civil → |
|---|
