ICCJ. Decizia nr. 3934/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3934
Dosar nr. 4580/200.
Şedinţa publică din 12 mai 2005
Asupra recursului în anulare de faţă constată:
Prin cererea înregistrată la 4 septembrie 2005, reclamanţii B.T. şi B.O. au chemat în judecată pe pârâţii N.C. şi Comisiile Locală Pogoanele şi Judeţeană Buzău de aplicare a Legii nr. 18/1991 cerând a se constata nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 59598/71 din 12 septembrie 1997 emis în favoarea prim pârâtului pentru suprafaţa de 1200 mp teren situat în intravilanul oraşului Pogoanele, tarlaua 12, parcela 1745, invocând incidenţa art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997.
În motivarea cererii reclamanţii arată că prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru mai multe terenuri deţinute de autorii lor printre care şi suprafaţa de 2000 mp teren intravilan, secund pârâta fiind obligată să îi pună în posesie cu aceste terenuri pe vechile amplasamente.
Referitor la această suprafaţă de 2000 mp teren intravilan, reclamanţii arată că nu au fost puşi în posesie pe vechiul amplasament deoarece pârâtului N.C. i s-a constituit, în mod nelegal, dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 1200 mp teren, în baza unei documentaţii greşite.
Susţin reclamanţii că prin Decizia nr. 65 din 30 iunie 1982 emisă de fostul Consiliu Popular al comunei Pogoanele pârâtului N.C. i-a fost atribuită în folosinţă doar o suprafaţă de 150 mp din proprietatea autorilor lor în vederea construirii unei locuinţe proprietate personală, sens în care, la aceeaşi dată, i-a fost şi emisă autorizaţia de construire nr. 1564 şi că, în mod eronat, ulterior, în 1990, acesta s-a înregistrat în registrul agricol cu o suprafaţă de 0,35 ha din care 0,10 ha curţi şi construcţii.
Reclamanţii susţin că, în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 şi de evoluţia legislaţiei în această materie, sunt îndreptăţiţi să li se retrocedeze întreaga suprafaţă de teren deţinută de autorii lor pe vechiul amplasament.
Reclamanţii critică ca fiind nelegală sentinţa civilă nr. 2795 din 21 octombrie 1992 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă şi irevocabilă, hotărâre prin care s-a dispus, printre altele, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea lui B.N.T. pentru suprafaţa de 0,20 ha teren intravilan, din care însă numai 0,10 ha teren pe vechiul amplasament iar restul, de 0,10 ha teren, în compensaţie pe un alt amplasament, cu motivarea că această din urmă suprafaţă de teren, pe vechiul amplasament, este ocupată de construcţiile edificate de pârât.
Prim pârâtul N.V.C. a cerut respingerea acţiunii susţinând că i-a fost constituit prin titlul de proprietate a cărei nulitate absolută se cere a se constata, în mod legal, dreptul de proprietate pentru terenul de 1200 mp, întrucât acesta este aferent construcţiilor pe care le-a edificat, cu menţiunea că prin mai multe hotărâri judecătoreşti s-a stabilit că reclamanţii trebuie să îi respecte dreptul de proprietate pentru acest teren, pentru care urmează să primească un altul, în compensaţie, pe un alt amplasament.
Pârâtul susţine că ocupă din fosta proprietate a autorilor reclamanţilor doar o suprafaţă de 1000 mp şi nu 1200 mp, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 2795 din 21 octombrie 1992 a Judecătoriei Buzău, diferenţa de 200 mp fiind rezultată din refacerea aliniamentul stradal, conform legii sistematizării, aspect ignorat de instanţele judecătoreşti la pronunţarea hotărârii menţionate, dar avut în vedere la emiterea titlului de proprietate contestat.
Prin sentinţa civilă nr. 29 din 23 ianuarie 2002 Judecătoria Pogoanele a admis, în parte, acţiunea, şi, în baza art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 59598/71 din 12 septembrie 1997 eliberat pe numele pârâtului N.C. pentru suprafaţa de 821 mp teren din cei 1200 mp teren situat în oraşul Pogoanele, judeţul Buzău, tarlaua 12, parcela nr. 1745, teren identificat conform planului de situaţie, anexa nr. 2, la raportul de expertiză J.M.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că pârâtul N.C., care deţine în posesie o suprafaţă de 1234 mp teren, în calitatea sa de proprietar al construcţiilor edificate pe fundaţii de beton şi care nu pot fi mutate, este îndreptăţit, în condiţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, să i se constituie dreptul de proprietate pentru terenul aferent acestora, determinat a fi în suprafaţă de 413 mp teren şi apreciat a fi necesar normalei utilizări a construcţiilor.
Referitor la celelalte construcţii edificate de pârât pe aceiaşi suprafaţă de teren, anume: pătulul şi coteţul de porci, prima instanţa a apreciat că acestea sunt construcţii uşoare şi pot fi mutate în interiorul amplasamentului celor 413 mp.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, susţinând că este îndreptăţit să i se constituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1200 mp teren, care reprezintă curtea casei de locuit şi anexelor gospodăreşti şi grădină, în accepţiunea art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990.
Susţine apelantul că în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză nu au fost evidenţiate mai multe dintre construcţiile edificate pe acest teren, că, în realitate coteţul pentru purcei are pardoseală betonată, depozitul de lemne este lucrat pe schelet metalic cu piloni plantaţi în beton iar coteţul de păsări are ţarc din plasă sudată implantată, de asemenea, în beton.
Prin cererea formulată la 3 aprilie 2002, reclamanţii au aderat la apelul pârâtului.
Reclamanţii susţin că nu au putut opune pârâtului un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu întrucât, deşi s-au pronunţat mai multe hotărâri judecătoreşti în acest sens, Comisia locală de aplicarea Legii nr. 18/1991 le-a refuzat emiterea unui astfel de titlu cu privire la terenul în litigiu.
Totodată, reclamanţii susţin că pârâtului îi este suficientă pentru exploatarea gospodăriei o suprafaţă de 338 mp, sens în care solicită suplimentarea expertizei efectuate în cauză.
În apel au mai făcut obiectul judecăţii şi excepţiile referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului B.O. de a promova cererea dedusă judecăţii, şi lipsa dovezii calităţii de reprezentant legal al pârâtului B.T. de către B.T.C., invocate de pârât.
Prin Decizia civilă nr. 491 din 10 iunie 2002, Tribunalul Buzău a respins ca nefondate apelul declarat de pârât şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi.
În motivarea deciziei s-a reţinut că excepţiile procesuale menţionate au fost invocate de pârât, în mod formal, întrucât, pe de o parte, calitatea procesuală a reclamantului B.O. „este dată pe lângă interes şi de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României", iar stabilirea calităţii de moştenitor a acestuia, în lipsa unor neînţelegeri, este problema moştenitorilor, cu menţiunea că reclamanţii au depus două procuri prin care indică persoana împuternicită să le reprezinte drepturile în justiţie.
Se mai arată că reclamanţii îşi justifică dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu prin sentinţele judecătoreşti prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate şi că, în cauza dedusă judecăţii, nu sunt incidente art. 8 din Decretul–lege nr. 42/1990 „faţă de conduita constant abuzivă a apelantului".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.C. criticând hotărârile pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1991, art. 23 din Legea nr. 18/1991 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia suprafaţa de 1200 mp teren este aferentă casei de locuit, anexelor gospodăreşti şi grădinii, în sensul dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, sens în care, în mod legal, i-a fost emis titlul contestat.
Totodată, pârâtul arată că, deşi reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafaţă de 2000 mp teren deţinută de autorul lor în intravilanul localităţii, prin sentinţa civilă nr. 2795/1992 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit că vor primi pe vechiul amplasament doar 0,10 ha teren, iar diferenţa de 0,10 ha, prin compensaţie cu o suprafaţă de teren echivalentă sau, în lipsa, cu teren extravilan în imediata vecinătate, tocmai pe considerentul că este ocupată de construcţiile sale, caz în care în mod greşit instanţele au admis cererea dedusă judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 1929 din 20 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul.
În motivarea deciziei s-a reţinut că apărarea pârâtului în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 18/1991 coroborate cu art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 nu poate fi primită deoarece terenul nu i-a fost atribuit pentru construcţia locuinţei de fosta cooperativă de producţie dat fiind că aparţinea patrimoniul statului, fiind preluat de la autorii reclamanţilor ca urmare a aplicării Decretului nr. 111/1951.
Cu referire la titlurile reclamanţilor, emise în procedura Legii nr. 18/1991, instanţa de recurs reţine că aceştia erau îndreptăţiţi să apeleze la procedura instituită prin acest act normativ „tocmai datorită calităţii proprietarului care nu a fost membru CAP".
Împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, invocând incidenţa art. 330 pct. 2 C. proc. civ., solicitând casarea acestora şi pe fond, admiterea, în parte, a cererii deduse judecăţii de reclamantul B.T. numai pentru 200 mp teren intravilan şi respingerea cererii deduse judecăţii de B.O. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
În motivarea căii de atac se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997, text care exceptează actele de reconstituire ori constituire a dreptului de proprietate în condiţiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 (art. 24 din Legea nr. 18/1991) cu raportare la art. 35 din acelaşi act normativ.
Se evidenţiază, totodată, că prin sentinţa civilă nr. 2795/1999 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit că suprafaţa de 0,10 ha teren, fosta proprietate a autorului reclamanţilor, ocupată cu construcţiile pârâtul N.C., urmează a le fi atribuită pe un alt amplasament, că prin raportul de expertiză întocmit de expertul I.L. în dosarul nr. P/169/1994 s-a stabilit că pârâtul ocupă efectiv cu construcţiile o suprafaţă de 998 mp, în timp ce expertul J.M., care a efectuat expertiza în cauză a avut opinii oscilante cu privire la întinderea suprafeţei de teren ce se cuvine pârâtului.
Se invocă şi faptul că reclamantul B.O. nu avea calitate procesuală de a promova cererea dedusă judecăţi atâta timp cât prin sentinţa nr. 2795/1992 a Judecătoriei Pogoanele s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest teren numai în favoarea reclamantului B.T., cu menţiunea că instanţele judecătoreşti au ignorat şi faptul că, o primă cerere formulată de reclamant B.O., având acelaşi obiect cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, anume anularea titlului nr. 59598/1997 emis pârâtului N.C., i-a fost deja respinsă prin sentinţa civilă nr. 319/2001 a Judecătoriei Pogoanele, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Analizând recursul în anulare dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor judecătorul este în drept să ceară lămuriri şi să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Totodată, hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă în considerentele sale o cercetare completă a dovezilor administrate de părţi şi a motivelor juridice invocate de ele la care se adaugă motivele pe care magistratul îşi sprijină soluţia.
În speţă, reclamanţii şi-au justificat calitatea procesuală activă invocând că prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile li s-a reconstituit, în procedura Legii nr. 18/1991, dreptul de proprietate cu privire la o suprafaţă de 2000 mp teren, pe care sunt îndreptăţiţi să o primească în posesie pe vechiul amplasament, anume în intravilanul oraş Pogoanele.
Referitor la acest teren, reclamanţii susţin că pârâtul N.C. ocupă, parţial cu construcţii, 1200 mp teren, pentru care i-a fost emis, în cadrul aceleiaşi procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991, în opinia lor, în mod nelegal, titlul de proprietate a cărui nulitate solicită a se constata, prin cererea de chemare în judecată, în totalitate, iar, în cursul judecăţii, doar în parte.
Pârâtul a susţinut că suprafaţă de 1200 mp teren pentru care i s-a constituit dreptul de proprietate este aferentă casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, curţii şi grădinii din jurul acestora, fiindu-i necesară pentru normala exploatare a acestora, sens în care, în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi ale art. 22 din Legea nr. 18/1991, în mod just i s-a constituit dreptul de proprietate, cu menţiunea că s-a stabilit ca reclamanţii să primească, pentru 0,10 ha pe care le ocupă din fosta proprietate a autorilor acestora, în compensaţie, teren pe un alt amplasament.
Acesta fiind cadrul procesual stabilit de părţi, instanţele judecătoreşti aveau mai întâi obligaţia de a verifica şi de a stabili, în raport de titlurile de proprietate eliberate părţilor litigante în procedura Legii nr. 18/1991 şi de hotărârile judecătoreşti deja pronunţate cu privire situaţia juridică a terenului în litigiu, întinderea dreptului de proprietate recunoscut în favoarea fiecăreia dintre părţile litigante cu privire la acest teren.
Dacă, funcţie de probatoriul administrat, se stabilea că reclamanţii, ambii sau numai unul dintre aceştia, sunt îndreptăţiţi să primească suprafaţa de 0,20 ha teren din fosta proprietate a autorilor lor, în tot sau în parte, pe vechiul amplasament, instanţele aveau obligaţia de a identifica care este întinderea suprafeţei de teren din fosta proprietate a autorilor reclamanţilor care este afectată în prezent de construcţiile edificate de pârât.
În măsura în care exista, în tot sau în parte, identitate între suprafaţa de teren pe care reclamanţii sunt îndreptăţiţi să o primească pe vechiul amplasament şi cea deţinută de pârât, instanţele aveau obligaţia de a analiza şi stabili, motivat, dacă suprafaţă de 1200 mp teren pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtului a fost determinată potrivit criteriilor prevăzute de art. 22 din Legea nr. 18/1991 (în actuala numerotare art. 23).
Date fiind concluziile expertului J.M., care a determinat a fi aferentă construcţiilor, în sensul art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi art. 23 din Legea nr. 18/1991, republicată, întreaga suprafaţă de teren deţinută de pârât, anume 1234 mp, după ce, în prealabil, formulase propuneri de lotizare a terenului indicând ca fiind necesară pentru utilizarea normală a construcţiilor edificate de pârât fie suprafaţa de 652 mp teren, fie 413 mp teren, judecătorii, în baza rolului activ, aveau obligaţia de a ordona, din oficiu, completarea expertizei ori suplimentarea probatoriilor în scopul determinării întinderii suprafeţei de teren pe care pârâtul este îndreptăţit să o deţină.
Atât în ceea ce priveşte soluţia adoptată cu privire la fondul litigiul cât şi în ceea ce privesc soluţiile adoptate cu privire la excepţiile procesuale invocate de pârât, judecătorii au îndatorirea de a arăta în cuprinsul hotărârilor pronunţate care sunt considerentele de fapt şi de drept care au impus adoptarea anumitor soluţii, simpla trimitere numai la natura construcţiilor edificate de pârât, la incidenţa, în mod generic, a unor dispoziţii constituţionale ori legale ori la conduita părţilor litigante în timpul procesului, fără o analiză în concret a probatoriilor administrate şi a mijloacelor de apărare invocate, nefiind de natură să satisfacă cerinţele referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.
Aşa fiind, cum împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, caz în care nu se poate verifica dacă instanţele au aplicat corect legea în cauza dedusă judecăţii, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile date în cauză şi va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pogoanele.
Cu ocazia rejudecării, instanţa se va conforma celor mai sus arătate şi va aprecia asupra utilităţii completării expertizei efectuate în cauză ori, după caz, va ordona efectuarea unei noi expertize, sens în care va cere expertului să identifice terenurile funcţie de titlurile de proprietate emise părţilor în procedura Legii nr. 18/1991, urmând ca acestea să fie evidenţiate în mod distinct în planul de situaţia anexă la expertiză, să verifice în ce măsură există identitate între terenul pentru care s-a stabilit că partea reclamantă deţine titlu de proprietate pe vechiul amplasament şi cel pentru care părţii pârâte i s-a constituit dreptul de proprietate pe acelaşi amplasament şi, în caz afirmativ, să delimiteze, motivat, întinderea suprafeţei de teren pe care o propune a fi deţinută de pârâtului N.C. şi care ar satisface cerinţele prevăzute de art. 23 din Legea nr. 18/1991, republicată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 1929 din 20 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, deciziei nr. 491 din 10 iunie 2002 a Tribunalului Buzău, secţia civilă, şi a sentinţei civile nr. 29 din 23 ianuarie 2002, Judecătoria Pogoanele pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţa de fond, Judecătoria Pogoanele.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4090/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3851/2005. Civil → |
|---|
