ICCJ. Decizia nr. 4090/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4090
Dosar nr. 4078/200.
Şedinţa publică din 18 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001 SC A. SA Cornăţelu, judeţul Dâmboviţa a respins solicitarea efectuată pe cale de notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către numiţii P.T., P.D.B., P.V.C. şi J.H.A. prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în comuna Conteşti, sat Bălteni, judeţul Dâmboviţa compus din clădiri (conac şi construcţii anexe ) şi teren în suprafaţă de 6,63 ha.
În motivarea deciziei s-a arătat că suprafaţa de teren solicitată, reprezintă incinta (curtea) societăţii pentru care persoana notificată a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 07 nr. 0692 eliberat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei conform HG nr. 834/1991. Întregul imobil, atât conacul, cât şi suprafaţa de teren intravilan au fost ipotecate în favoarea B.I.R., sucursala Dâmboviţa, astfel că societatea notificată a apreciat că restituirea imobilului este imposibilă.
La data de 29 noiembrie 2001 P.T., P.D.B., P.V.C. şi J.H.A. s-au adresat instanţei judecătoreşti şi au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului Seria M07 nr. 0692 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei deoarece eliberarea lui s-a făcut cu încălcarea legii şi în frauda drepturilor reclamanţilor; anularea deciziei emisă de pârâta SC A. SA Cornăţelu; restituirea în natură a imobilului compus din clădiri ( conac şi construcţii anexe ) şi teren în suprafaţă de 6,63 ha situat în comuna Conteşti, sat Bălteni, judeţul Dâmboviţa.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul a aparţinut numitei P.E., autoarea reclamanţilor, şi a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 83/1949, bunul fiind stăpânit în prezent de către pârâtă. Decizia emisă de pârâtă este nulă absolut cel puţin pentru nerespectarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul formulării unei oferte de restituire prin echivalent. Pârâta nu poate invoca buna-credinţă cu ocazia dobândirii unei părţi din imobil deoarece era îndatorată să cunoască situaţia juridică a imobilului preluat, iar contractul de ipotecă invocat nu este opozabil reclamanţilor şi nu constituie un impediment pentru restituirea imobilului întrucât debitoarea a garantat cu un obiect care nu-i aparţinea.
La cererea pârâtei, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a B.I.R., bancă aflată în faliment, prin R.V.A.B. SA, în calitate de lichidator.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 312 din 3 aprilie 2002, a admis excepţia invocată de pârâta SC A. SA Cornăţelu privind competenţa materială şi disjungând cauza, asupra capătului de cerere privind anularea certificatului de proprietate asupra terenului, a sesizat Curtea de Apel Ploieşti, ca instanţă competentă material. A respins acţiunea reclamanţilor cu referire la celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut şi motivat că imobilul revendicat a aparţinut autoarei reclamanţilor E.P. şi a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 83/2949. Situaţia juridică actuală a imobilului ( ipotecat ca urmare a unui împrumut contractat cu B.I.R.) face imposibilă restituirea în natură a bunului şi cum este imperativ necesar a se clarifica situaţia terenului, capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost socotit de competenţa Curţii de Apel Ploieşti, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 68 din 11 iulie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi şi prin aceeaşi decizie, a sesizat secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Ploieşti pentru soluţionarea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Curtea a motivat că acest certificat a fost eliberat de un organ al administraţiei centrale, competenţa de soluţionare a cererii de anulare a acestui act aparţinând curţii de apel. A fost înlăturată apărarea reclamanţilor potrivit căreia cererea de anulare a certificatului revine spre competenţă instanţei de drept comun, întrucât ea vizează acte juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, în speţă nefiind vorba de un act juridic de înstrăinare, ci de un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în cadrul unei proceduri speciale şi care atrage competenţa curţii de apel.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menţinut sentinţa tribunalului, în termen legal au declarat recurs reclamanţii P.T., P.D.B., P.V.C. şi J.H.A. care au susţinut următoarele motive de casare: instanţele aveau obligaţia de a suspenda soluţionarea capetelor de cerere privind anularea deciziei emisă de pârâtă şi restituirea în natură a imobilului, până la soluţionarea capătului referitor la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului; instanţele au dat o greşită interpretare prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 deoarece competenţa revine aceleiaşi instanţe pentru toate cererile făcute în temeiul acestei legi; greşit s-a respins cererea privind anularea deciziei prin care s-a refuzat restituirea în natură a bunului, întrucât sunt suprafeţe de teren libere şi neipotecate.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
În speţă, reclamanţii au investit instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni având un obiect complex, privind constatarea nulităţii unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, anularea deciziei de refuz a restituirii în natură a nemişcătorului şi pe cale de consecinţă, predarea bunului către reclamanţi. Cel puţin, pentru ultimele capete de cerere, competenţa materială aparţinea tribunalului, ca instanţă de fond şi secţiei civile a curţii de apel, în calea de atac.
Trebuie reţinut, însă, că reclamanţii au formulat acţiunea în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine, pe cale de judecată, desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului de la stat către societatea pârâtă.
Întrucât, în speţă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri complexe, întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46 din Legea nr. 10/2001 înainte de republicarea acestei legi în M. Of. Partea I a, nr. 279/2005 ) competenţa materială aparţine tribunalului, ca instanţă de fond, şi curţii de apel, în calea de atac, întrucât reclamanţii, aşa cum s-a demonstrat mai sus, au formulat acţiunea în cadrul procesual prevăzut de această lege şi cum urmăresc restituirea în natură a nemişcătorului, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine , pe cale judecătorească, desfiinţarea actului prin care o autoritate de stat a înstrăinat imobilul sau o parte din el, societăţii pârâte.
Deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central al administraţiei de stat, pentru considerentele arătate şi pentru argumente deduse din necesitate realizării unei bune administrări a justiţiei, ca şi pentru faptul că, în speţă, nu este vorba de nesocotirea unor norme de competenţă materială prin care se realizează o delimitare de atribuţii pe linie verticală, între instanţele judecătoreşti, se consideră că, intervenind o prorogare de competenţă, potrivit art. 17 C. proc. civ., aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât şi capetele de cerere vizând anularea deciziei emisă de persoana notificată şi de restituire în natură a nemişcătorului.
Datorită specificului Legii contenciosului administrativ, recurgerea la procedura administrativă prevăzută de această lege ar lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, fiind înlăturate raţiunea şi spiritul ei, de reparaţiune, de restituire a imobilelor, în măsura în care cerinţele acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare, ar fi întrunite.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamanţilor se priveşte ca întemeiat şi urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile date în cauză, cu consecinţa reluării judecăţii de la prima zi de înfăţişare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.T., P.D.B., P.V.C., A.H.J. împotriva deciziei nr. 68 din 11 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 312 din 3 aprilie 2002 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabil.
Pronunţată, în şedinţa publică astăzi, 18 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 397/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3934/2005. Civil → |
|---|
