ICCJ. Decizia nr. 4083/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 9 februarie 1999 reclamantele F.M. și I.A. au chemat în judecată pe pârâții G.I. și G.E. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea acestora din imobilul situat în București, pentru lipsă de titlu.
în motivarea acțiunii reclamantele au arătat că prin sentința civilă nr. 15899 din 22 decembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 București a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în București, imobil ce a fost atribuit reclamantelor, care au fost obligate la plata de sulte către ceilalți moștenitori, inclusiv către pârâți. După soluționarea căilor de atac exercitate împotriva acestei sentințe, reclamantele au solicitat punerea în executare a hotărârii și au achitat sultele pe care le datorau celorlalți coindivizari, depunând în acest sens dovezile la dosarul de executare. Susțin reclamantele că nu a fost posibilă intrarea în posesia nemișcătorului atribuit, deoarece casa a fost încuiată de pârâți, în ea fiind depozitate bunurile acestora.
Prin întâmpinare, pârâții G.I. și G.E. au cerut respingerea acțiunii în evacuare cu motivarea că sunt proprietarii imobilului din București, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5055 din 3 aprilie 1991 de fostul notariat de Stat al sectorului 1 și transcris sub nr. 1722/1991 la același notariat, act valabil și nedesființat în nici un fel.
Prin cererea reconvențională din 3 mai 1999 pârâții G.I. și G.E. au solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri și amenajări efectuate imobilului și recunoașterea unui drept de retenție asupra bunului.
Urmare a decesului reclamantei I.A., s-a luat act că singura moștenitoare a acesteia este reclamanta F.M. (certificatul de calitate de moștenitor nr. 3 din 8 februarie 2000 eliberat de B.N.P. S.M.).
Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 7302 din 17 aprilie 2000, a respins ca neîntemeiată acțiunea principală în evacuarea pârâților și a disjuns soluționarea cererii reconvenționale, dispunându-se formarea unui nou dosar.
în motivarea sentinței s-a reținut că ambele părți produc titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, reclamantele prezentând sentința prin care le-a fost atribuit imobilul, iar pârâții contractul de vânzare-cumpărare cu referire la același bun, astfel că nu se pot compara cele două titluri în cadrul procesual stabilit de cele două reclamante, instanța nefiind investită cu o acțiune în revendicare.
Soluția judecătoriei a fost menținută de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 3387/A din 28 noiembrie 2000, a respins ca nefondat apelul reclamantei F.M.
împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamanta. Pe parcursul soluționării cauzei în recurs a decedat pârâtul G.I., fiind introduși în cauză, în aceeași calitate, moștenitorii acestuia G.E., în calitate de soție supraviețuitoare și G.F., fiu.
Prin decizia nr.3752 din 20 decembrie 2001 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul reclamantei F.M.
împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, la data de 20 decembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a considerat că hotărârile judecătorești criticate au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
în motivarea recursului în anulare s-a arătat, în esență, că prin hotărârile criticate instanțele au nesocotit principiile care guvernează materia indiviziunii, astfel că pentru soluționarea acțiunii în evacuare nu era necesară compararea titlurilor de proprietate, fiind suficientă existența hotărârii irevocabile de atribuire în natură a bunului către reclamantă.
Recursul în anulare este fondat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5055 din 3 aprilie 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București și transcris sub nr. 1722/1991 la același notariat; pârâții G.E. și G.I. au cumpărat de la vânzătoarea I.C. cota indiviză de 1 din imobilul situat în București, situație în care pârâții-cumpărători au dobândit numai calitatea de coindivizari asupra imobilului litigios.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 15899 din 22 decembrie 1995, hotărâre definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București, a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul din București, nemișcător ce a fost atribuit în natură reclamantelor F.M. și I.A., cu obligarea acestora de a plăti o sultă către pârâți. Având în vedere contractul de vânzare-cumpărare mai sus amintit prin care pârâții G.I. și G.E. au dobândit doar cota parte indiviză de 1 din nemișcător, precum și calitatea lor de coindivizari, ei au fost părți în procesul de ieșire din indiviziune în urma căruia imobilul a fost atribuit, în totalitate, reclamantelor.
La baza reglementării indiviziunii, indiferent de izvorul ei, se află două principii: A. principiul că nici unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui bun sau unor anumite bunuri determinate în materialitatea lor; B. fiecare coindivizar are un drept individual, absolut și exclusiv asupra cotei-părți ideale ce i se cuvine din masa indiviză de bunuri aflate în indiviziune. Cea de a doua regulă constă în dreptul fiecărui copărtaș de a dispune liber și fără acordul celorlalți copărtași de cota sa parte de drept (proprietate sau alt drept real). Deoarece fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei sale părți ideale din indiviziune, el poate înstrăina sau greva această cotă, fără consimțământul celorlalți coindivizari.
Așa s-a întâmplat în speță când numita I.C. a dispus în mod liber și fără acordul celorlalți copărtași cu privire la cota sa indiviză de 1 din imobil, cotă pe care a înstrăinat-o pârâților G.I. și E., contra unui preț. Astfel fiind, în caz de înstrăinare a cotei ideale de proprietate din imobilul litigios, pârâții-cumpărători s-au substituit în drepturile coindivizarului vânzător, fiind fără relevanță rezultatul partajului ce a intervenit ulterior și la care au participat cumpărătorii (pârâții), în calitatea lor de coindivizari. în aceste condiții, vânzătoarea I.C. a fost ținută să garanteze numai dreptul asupra cotei indivize de proprietate, iar nu și rezultatul partajului, adică atribuirea bunului, în integralitatea sa, către pârâții-cumpărători.
Urmare a efectului declarativ al partajului, dreptul de proprietate al pârâților asupra cotei ideale dobândită prin cumpărare, s-a transferat asupra sultei, după cum sentința de partaj, odată intrată în puterea lucrului judecat, a consolidat în mod irevocabil dreptul de proprietate exclusiv al reclamantelor asupra bunului imobil.
Totodată, având în vedere cadrul procesual cu care au fost investite instanțele (acțiune în evacuarea pârâților), nu se mai poate pune în discuție contractul de vânzare-cumpărare ca temei al dreptului de proprietate asupra imobilului în materialitatea sa, deoarece vânzătoarea I.C., moștenitoarea legală a cotei de 1 din imobil, nu a putut să transmită pârâților decât dreptul de proprietate asupra acestei cote ideale, iar nu dreptul de proprietate asupra nemișcătorului, în materialitatea sa.
Așadar, singura proprietară asupra bunului în materialitatea sa, prin efectul declarativ al partajului, este reclamanta F.M., toți ceilalți coindivizari fiind creditori față de aceasta pentru sulte, situație în care în mod eronat instanțele au apreciat că actul de vânzare-cumpărare exhibat de pârâți mai poate fi considerat izvor al dreptului de proprietate asupra imobilului în condițiile în care actul juridic a reprezentat doar temeiul în baza căruia pârâții au participat la procesul de ieșire din indiviziune.
Cum nu mai este necesară introducerea de către cel căruia i s-a atribuit bunul în natură a unei acțiuni în revendicare împotriva foștilor copărtași care dețin bunul și refuză să-l predea, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile date în cauză cu nesocotirea principiilor de drept ce guvernează materia indiviziunii și în fond, urmare a admiterii acțiunii, s-a dispus evacuarea pârâților din imobil, pentru lipsă de titlu.
Cu privire la cererea reclamantei referitoare la obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată, se constată că în momentul dezbaterii recursului în anulare nu existau la dosar dovezile privind avansarea de către partea care le-a solicitat a acestor sume, reclamanta obligându-se să le depună până la finele ședinței de judecată.
Cum aceste dovezi au ajuns la completul de judecată la ora 18,10 a zilei de 18 mai 2005, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit (în condițiile în care prezentul dosar a avut nr. 1 de ordine), cererea de cheltuieli de judecată a fost respinsă în momentul pronunțării pentru lipsa dovezilor de plată, partea având deschisă, pentru recuperarea acestor cheltuieli, o acțiune separată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4121/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4053/2005. Civil → |
|---|
