ICCJ. Decizia nr. 4397/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4397
Dosar nr. 9345/1/2005
nr. vechi 2240/2005
Şedinţa publică din 5 mai 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 327 din 29 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte contestaţia formulată de reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I., împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Primarul general al municipiului Bucureşti, a anulat în parte dispoziţia nr. 786/2003 a Primarului general în ceea ce priveşte cele 14 încăperi situate la subsolul imobilului, precum şi în ceea ce priveşte spaţiul de la mansardă care face parte din contractul de închiriere nr. 03736792/1999; a respins capătul de cerere privind anularea dispoziţiei în ceea ce priveşte spaţiul comercial deţinut de SC I. SA şi cota de teren aferentă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Reclamantele sunt moştenitoarele defunctelor V.M. şi V.C., care au avut calitatea de proprietare ale imobilului situat în Bucureşti.
Prin dispoziţie nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă de Primarul general, reclamantelor le-a fost restituit în natură acest imobil, mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, spaţiul deţinut de SC I. SA şi cota aferentă de teren, precum şi o serie de încăperi situate la subsolul, parterul şi mansarda clădirii.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, tribunalul a reţinut că la subsolul imobilului au rămas nevândute 14 încăperi având destinaţia de boxe, spălătorii şi uscătorii, că la parterul celor două scări de bloc A şi B există patru spaţii locative neînstrăinate şi nerestituite, iar la mansardă unul din spaţiile locative este ocupat în temeiul unui contract de închiriere.
În drept, tribunalul a reţinut că aceste spaţii nu pot fi exceptate de la restituirea în natură a imobilelor conform art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel încât omisiunea restituirii acestora apare ca fiind nelegală.
În ceea ce priveşte spaţiul cu altă destinaţie deţinut în imobil de către SC I. SA, având în vedre faptul că această societate comercială este titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de 6,49 mp cotă-indiviză, tribunalul a constatat că Primăria municipiului Bucureşti nu avea calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1764 din 22 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general, Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, întemeiat pe lipsa calităţii procesuale pasive a Primarului General, Curtea a arătat că în mod corect prima instanţă a admis cererea reclamantelor şi a dispus introducerea în cauză a Primarului general al municipiului Bucureşti, deoarece dispoziţia nr. 786/2003 a cărei anulare se solicită, este emisă de acesta.
Referitor la apelul declarat de reclamante, Curtea a reţinut că acesta este nefondat, întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deţinut de SC I. SA nu a fost anulat şi produce efecte juridice, iar Primăria municipiului Bucureşti nu avea calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a mai reţinut că reclamantele nu pot invoca reaua-credinţă a SC I. SA, deoarece aceasta nu a fost chemată în judecată şi nu s-a formulat cerere de anulare a certificatului de atestare, iar o astfel de cerere este inadmisibilă pe calea de atac a apelului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în respingerea apelului, în ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a celor 14 încăperi ale imobilului.
În dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele arată că prima instanţă a constatat în mod corect că spaţiile în discuţie pot fi restituite în natură, fiind libere sau deţinute cu contract de închiriere, dar a omis să se pronunţe pe acest capăt de cerere şi să dispună restituirea lor către pârâţi, limitându-se numai la anularea dispoziţiei primarului cu privire la aceste spaţii şi punându-le astfel pe recurente în imposibilitate de a executa hotărârea.
Recurentele solicită instanţei să constate temeinicia acestui capăt de cerere, neexistând niciunul din cazurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 [art. 16, art.18, art.32 alin. (1) sau 10-11] care să justifice refuzul retrocedării în natură a acestor spaţii.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că SC I. SA deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate numai cu privire la suprafaţa de 6,49 mp de teren, şi că acest certificat a fost obţinut cu rea-credinţă, prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 206/1999, în condiţiile în care reclamantele formulaseră cerere de restituire în natură a acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, încă din 28 iulie 1996.
În ceea ce priveşte spaţiul comercial nerestituit prin dispoziţia primarului, situat la parterul imobilului şi deţinut de SC I. SA, urmează a se constata că nu există nici un document din care să rezulte că această societate l-ar avea în proprietate ori că Primăria municipiului Bucureşti nu ar avea calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
1. Într-adevăr, aşa cum corect susţin reclamantele, prima instanţă, deşi a anulat în parte dispoziţia nr. 786/2003 a Primarului general, respectiv în partea referitoare la refuzul restituirii în natură a celor 14 încăperi, reţinând în considerente că acestea nu sunt exceptate de lege de la restituirea în natură, a omis să se pronunţe prin dispozitiv, cu privire la măsura reparatorie ce urmează a fi acordată reclamantelor pentru aceste spaţii locative.
Deşi reclamantele au atacat cu apel sentinţa, formulând şi un motiv de apel pe acest aspect, curtea de apel nu a analizat motivul, săvârşind aceeaşi omisiune şi lăsând practic nesoluţionată cererea reclamantelor de restituire în natură a celor 14 încăperi situate la subsolul, parterul şi mansarda imobilului.
2. În ceea ce priveşte spaţiul comercial situat la parterul imobilului, cele două instanţe s-au limitat la a constata că pentru cota de teren aferentă acestui spaţiu există un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA şi de aici au tras concluzia că această societate comercială este şi unitatea deţinătoare a încăperii solicitate de reclamante.
În realitate, cele două instanţe nu au lămurit situaţia juridică a spaţiului comercial propriu-zis, respectiv a încăperii în legătură cu care reclamantele solicită restituirea în natură, nerezultând din datele dosarului dacă SC I. SA deţine un titlu de proprietate cu privire la acest spaţiu sau, dimpotrivă, îl deţine în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti ori fără nici un titlu.
Nefiind lămurită această situaţie, în mod nelegal s-a stabilit că potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului Bucureşti nu are calitatea de unitate deţinătoare a spaţiului în litigiu şi, prin urmare, nu poate fi obligată la restituirea în natură a acestuia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul.
Întrucât în ceea ce priveşte cele 14 încăperi situate la subsolul, parterul şi mansarda imobilului nici prima instanţă şi nici cea de apel nu s-au pronunţat asupra fondului cererii de restituire în natură a acestora, Înalta Curte va casa Decizia, va admite apelul şi, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va desfiinţa sentinţa Tribunalului Bucureşti şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Rejudecând cauza, Tribunalul va solicita părţilor să administreze probe pentru a lămuri situaţia juridică a spaţiului comercial situat la parterul aceluiaşi imobil şi, respectiv, dacă pârâtei Primăria municipiului Bucureşti îi aparţine calitatea de unitate deţinătoare a acestui spaţiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I. împotriva deciziei civile nr. 1764 din 22 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia în parte.
Admite apelurile declarate de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 327 din 9 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4403/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4376/2005. Civil. Revendicare imobiliara.... → |
|---|
